De-ale literaturii, mai cu Kindle…

Ei, revin pe blog după o săptămână încărcată. Anunţ de pe acum că cel mai important eveniment în Cluj e legat de lansarea cărţii de debut a lui Stelian Muller, un prieten fain şi un prozator care promite foarte mult. Muller se scrie intelectual şi cu tradiţie cu două puncte deasupra literei u, însă mi-e lene acum să-l scriu aşa.

Tot la capitolul noutăţi, Observatorul Cultural şi-a anunţat premiile: surprinzătoare şi nu prea. Mă rog. Lista se găseşte aici. Felicitări Vancu şi Nimigean!

Tot noutate, un trailer la viitorul roman scos de Casa de Pariuri literare. Romanul se numeşte O zi. Ultima şi e scris de Călin Torsan. Filmul aici, despre autor nu ştiu mai nimic, aşa că aştept cartea.

Pe afară problemele sunt altele.  Google a încasat o lovitură puternică în stomac şi visul de a face o biblioteca borgesiană suferă amânări. Aici se pot vedea motivele. În Europa, UE te caută la buzunare dacă vinzi ebookuri şi de aici o întreagă complicătură cu monopolul, stabilirea preţului, a procentelor. Ce mai, începe un nou război mondial în industria cărţii. Aici. Tot în articolul din Guardian aflu de existenţa unui site simpatic în idee, site care adăposteşte plângerile cititorilor privind neexistenţa încă a variantelor ebook ptr anumite titluri. Aici, adresa siteului.

Uite ce citesc spaniolii, nemţii sau francezii. Bun de ştiut pentru ce o să mai apară pe la noi în traduceri.

Ah, şi pentru final. Vă amintiţi varianta mică de la Nostalgia, scoasă de Humanitas şi Gsp. Se pare că formatul se numeşte flipback şi în Olanda de pildă produce dezastru, vânzările depăşind 1 milion de exemplare. Un articol aici despre noul format şi despre posibila concurenţă făcută ebook readerelor.

Wells Tower: un debut foarte bun

Wells Tower, Să distrugi şi să arzi tot. Editura Curtea Veche, 2011. 22 lei

 

Probabil că prima dată te întrebi ce fel de nume e ăsta: Wells Tower? Uite că există. Canadian prin naştere, american prin adopţie, Wells Tower publică primul său volum de proză scurtă în 2009 şi încasează o mulţime de premii pentru asta. Scrie bine, dovadă că 2 dintre povestirile volumului au apărut în The Paris Review şi au fost premiate. Curtea Veche îi scoate ediţia în română anul acesta în traducerea Ştefaniei Mihalache. Traducerea e bună, cartea costă puţin, semnul de carte arată foarte bine, chiar mai bine decât coperta, singurul reproş fiind încadrarea textului în pagină. Aici, cei de la Curtea Veche, fie din motive financiare, fie din reprezeală, au cam umplut pagina cu text, ca să nu mai spun că ultima pagină a cărţii e cuprinsul – genul de lucrare întâlnită de obicei la ediţiile apărute cu ziarele de larg consum. Însă cartea merită investiţia, aşa că să nu mai fiu gică-contra.

Tower scrie firesc, simplu, fără prea multă maşinărie stilistică. Sunt proze de circa 10-25 de pagini, despre relaţii de familie şi schimbări în viaţă. Genul de proză minimalistă încercată într-o vreme de generaţia optzeci, minus ornamentul formal, şi continuată la noi de o serie de prozatori din zona anilor 2000. Însă nimic fals în textele americanului, nimic care să-ţi dea senzaţia de fabricare, de oboseală sau de scremere în a construi personajele.

Deprimante, ratate, pline de eşecuri şi boacăne, personajele lui Wells Tower sunt un soi de pleavă a societăţii americane, indivizi care oricât s-ar strădui nu prind mai nimic din visul de succes al reclamelor. Fiecare decizie luată duce către dezastru, fiecare întâmplare cu siguranţă că e negativă, fiecare pas în faţă e urmat de un pluton de şuturi în fund. Relaţiile se destramă de la sine, proprietaţile se pierd, prietenii sunt apatici, rudele egoiste, refugiul e doar o cale pentru a mai răni un vecin. Autoironici, maniacali în firescul eşecului, indivizii conturaţi de Tower se lasă purtaţi de curentul zilei, fie că sunt duşi spre faliment, fie că scapă dintr-o belea pentru a da într-una mai mare. Am sentimentul că citesc o proză care pune accentul pe predestinare mai mult ca oricând.

Nu are sensul să vă povestesc prozele, fiecare dintre ele prinde câteva secvenţe din viaţa unui personaj banal, tehnică asemănătoare cumva serialelor americane. Cert e că am citit trei sferturi din carte şi încă nu am găsit vreo proză care să mi se pară slabă, plasată de umplutură – tehnică des întâlnită în volumele româneşti de proză scurtă. Sunt stăpânite foarte bine zonele de trecere dinspre descriere, contextualizare, către dialog, narativitatea pură. Dacă urmăreşti proză cu proză, observi că între replici şi desfăşurarea evenimenţială, tot timpul apar fragmente de contextualizare care să dea culoare, sens unor decizii sau unor personaje alese. La o privire rapidă, Wells Tower pare genul de autor care iubeşte mai mult spaţiul în care se mişcă personajele şi modul lor de adaptare decât personajele în sine.

Straniu, mi se pare citatul dat din The New York Times Book Review, de pe coperta 4, în care se vorbeşte despre suprarealism. Probabil că pentru criticul şi cititorul american doar aşa poate avea logică universul sucit şi găunos al lui Weels. Însă departe de Tower suprarealismul, mai degrabă un realism brut, necosmetizat şi fără menajamente.

Cu siguranţă, recomandarea săptămânii. Felicitările merg spre Curtea Veche, mi-aş dori mai multe volume de proză scurtă pe piaţa românească. Ce să mai zic de premii!!

 

Nuanţe de cenuşiu al lui Jasper Fforde

Nuanţe de cenuşiu, Jasper Fforde. 2010. Editura Litera. 54,90 lei.

Am aşteptat mult cartea asta, citisem pe net despre Fforde, aruncasem câte un ochi printr-un ebook după ce câteva bloguri bune anunţau cu interes şi traducerea de la Humanitas. Cartea are aproape 500 de pagini în format mare, aşa că nu e de glumit cu ea. Scris în stilul Terry Pratchett, cu multe alte influenţe, însă cea a lui Pratchett pare cea mai puternică, romanul lui Jasper Fforde începe într-un viitor postapocaliptic (nu neapărat tehnologic, cât mental). După 50 de pagini te simţi ca în romanul lui Will Self – Cartea lui Dave, un univers nou, deşi similar umanităţii cunoscute de noi, însă cu o specie post-umană, modificată genetic în aşa măsură încât nuanţele devine cel mai important lucru pe pământ: vezi doar anumite culori, te naşti în anumite culori, creierul tău vede şi procesează doar anumite culori. Mai mult decât atât, stratificarea socială urmează dictatorial legile culorilor (Cromotocraţia), bolile, pedepsele, bucuriile şi moartea sunt hotărâte de culori.

Şi până să te lămureşti ce şi cum, eşti invadat de o imensitatea de termeni, perspective cromatice, aventuri care de care mai ciudate: la bază, romanul de aventuri Nuanţe de cenuşiu e cât se poate de picaresc şi de liniar. Însă ciudăţenia subiectelor, a personajelor transformă romanul într-unul suficient de greu de urmărit. Liniile narative însă sunt simple, detaliile care cresc şi aglomerează începutul treptat dispar sau îşi pierd din importanţă. Lectura devine mai uşoară şi personajele, în frunte cu celebrul Eddie Russett, îţi devin simpatice. Însă nu e un roman pe care să-l citeşti cu sufletul la gură şi nici un roman care să facă legea în zona sefeului. De altfel e şi greu clasificabil, iar lumea creată de Fforde devine una ispititoare doar pentru o categorie restrânsă de cititori. Obsedat de jocurile de limbaj, de stereotipiile societăţii şi de metehnele inventate în propria poveste, prozatorul nu oferă nici aventuri alerte, nici creaturi ciudate, nici nerăbdarea necesară pentru a aştepta următorul volum, care volum cu siguranţă că va sosi repede. Dezavantajul mare al cărţii rămâne tocmai faptul că, deşi la bază un roman sf, se adresează mai degrabă nu fanilor genului, ci celor care citesc literatură realistă, cu intrigă poliţistă şi politică, de bună calitate.

Aşa că un roman între genuri pentru un public între gusturi. Cum preţul cărţii e destul de pipărat, mă tem că cititorii români nu vor prinde entuziasmul celor de afară. Şi spun asta, în ciuda unui regret evident. Una peste alta, un roman de weekend şi de vacanţă.