“(dormitorul: cinci paturi pe partea cu luna, cinci paturi pe partea fără)”

Unu la mână. uncristian are deseori idei bune, ca mai toţi cunoscuţii, de altfel. Diferenţa e că el le şi pune în aplicare: ieftin, underground, mai cu scandal, mai cu negocieri româneşti, mai repede, mai târziu… Cert e că dacă mă întrebaţi câţi oameni cunosc care să investească mult în literatura română, fără să stau pe gânduri, o să încep cu uncristian. Apoi lista poate continua. Una dintre aceste idei era scoaterea unor ebook/audiobook-uri cu autori români, fapt împlinit prin colaborarea dintre charmides şi ninpress: Lucian de V. Leac, Arta scalpării de Khasis şi Poeme de trecere de Doina Ioanid sunt deja disponibile pe blogul “editorului”.

Doi la mână. Vasile Leac nu mai vrea să apară pe coperta volumelor cu numele ca-n carnetul de note şi mai nou e V. Leac sau vleac, un soi de onomatopee pe care doar un personaj din urmuz ar fi ştiut cum să o gestioneze. Eu nu ştiu, aşa că, simplu, vă recomand cd-ul cu ebook Lucian scris de vleac. Conţine un poem experiment, mai clasic, aş spune că de-a dreptul un volumaş de poeme de vreo 30 de pagini.

“întotdeauna înainte de a ieşi deschide microundele/ şterge platoul jena/ închide microundele   deschide microundele   şterge ceva”

Poemul/ poemele/ experimentul Leac se întâmplă într-un azil de nebuni. Discursul, purtat când de o voce masculină, când de una feminină nelinişteşte şi te face să te simţi stingher. Incomodează. Detaliile se amestecă, absurdul devine suprareal, monologul e când blând, trist şi patetic, când uşor nervos, maniacal, repetitiv, isteric. Pentru că ideile îşi pierd coerenţa şi imaginile tind să se estompeze undeva în spatele vocilor, am tendinţa să vă povestesc ce se întâmplă ca şi cum aş încerca să pun cap la cap ceea ce am citit. Nu-i pomenesc decât pe Lucky, robotul galben, construit din pachete de Camel, Bob cel lucitor – robotul Dunhill şi pe Puck, cel care jefuieşte o benzinărie şi se ascunde în Bulgaria. Toţi sunt personaje care luminează discursul sincopat şi poetic, deseori de-o fragilitate a logicii (aşa cum spune şi Rareş pe copertă) care te pune serios pe gânduri şi te obligă imediat la recitire.

Leac e văzut mai peste tot ca un poet glumeţ, care face poante bune, un show pe cinste la lecturile publice şi scrie ironic, vag suprarealist, însă mai tot timpul amuzant. Ei bine, Lucian te face să reconsideri imaginea pe care poate o aveai despre Leac şi să-i citeşti mult mai atent poemele de până acum. În fond, melancolia şi cumva autoironia din acest poem, turnate peste maniera suprarealistă cunoscută din volumele mai vechi ale lui Leac dau rezultatul scontat: azilul prinde contur pe măsură ce citeşti “jurnalul” lui Lucian, contextele se pierd, imaginile descrise nu te orientează mai mult decât ar face-o desenele terapeutice ale unui nebun, referinţele la real sunt aleatorii şi ţin de o memorie afectivă alterată. Leac reuşeşte în câteva pagini să transforme un discurs despre realitate (atât de importantă pentru vocile din poem!!!) într-un discurs despre sentimente şi senzaţii care alterează, modifică şi lucrează minut de minut cu realitatea fără a reuşi să o comunice celuilalt.

“… treceam prin parc cu pachetele goale/ puteam să am acum brevet de inventator… îngrijorat/ ăia din parc   ăia cu ochii roşii   ăia erau obraznici/ şi gunoierii ăştia urlă şi rîd/ trebuie să am grijă   da   să verific salteaua…”

Trei la mână. Un experiment poetic reuşit, însoţit de câteva desene pe măsură. Ca analogie, vedeţi Toxic-ul lui Sagan de la Art. Relaţia text-imagine fucnţionează perfect în ambele volume. Eu unul aş recomanda şi o ediţie pe hârtie, fie şi fără desene. După multele poeme lejere, jucăuşe, cochete, Leac scrie în Lucian pagini întregi de poeme tensionate, depresive, uneori de-o tristeţe bolnăvicioasă. Şi spun acum, cumva meschin, că parcă prefer vocea aceasta celei din Dicţionarul de vise. Oricum am lua-o, un volum ce merită citit.

Advertisements