Cronologic, Vancu ar avea 5 volume de poezie în 9 ani de zile.

2002, Epistole pentru Camelia (Imago)

2006, Biographia litteraria (Vinea)

2009, Monstrul fericit (Cartier)

2010, Sebastian în vis (Tracus Arte)

şi cred, tot 2010, Amintiri pentru tatăl meu (Vinea), posibil o reeditare, încă nu am vazut-o la faţă.

Tot Radu Vancu are o monografie Mircea Ivănescu, cea mai bună de până acum, din păcate rar văzută prin librării. Vinea, bat-o vina.

Aşa că activitate bună, periodicitate la fel. Volumul de la Tracus Arte e rezultatul blogului lui Vancu. Intram uneori, citeam textele, ieşeam. În aceeaşi perioadă Vancu venise la Cluj pentru a citi la Nepotu’ lui Thoreau şi îmi amintesc că Ruxandra Cesereanu era dezamăgită că nu citise textele de pe blog, apă la moară pentru comparativişti, onirişti şi toţi cei cu imaginaţie exuberantă. Între timp a apărut editura lui “Perţa” şi un boom de cărţi de poezie ale optzeciştilor, dar şi ale unor poeţi în creştere de cotă. Vancu scoate pe piaţă textele de blog şi, citindu-i zilele trecute volumul cap-coadă, nu regret că a făcut-o.

Dacă mă întrebaţi franc şi făţiş, vă spun că nu merită să aşteptaţi de la Sebastian în vis o revoluţie în poezie. E un volum simpatic, un soi de bucură-te de poezie şi de ceea ce poţi face cu ea. Un basm cu piticoţi dificili şi orgolioşi, piticoţi precum cei din romanul lui Matei Florian, cu versuri jucăuşe şi cascadorii stilistice, un soi de compendiu renascentist în care limbajul e material de studiu, numai bun pentru miniaturi şi delicate ironii.

Volumul de patruj’ de pagini se citeşte suficient de greu. Nazbătiile lingvistice ale lui Vancu (la care se pricepe de minune) te fac să te bucuri de poezie, să vezi cum cresc poveştile din fragment în fragment şi din rimă în rimă. Exerciţiu demn doar de arhiviştii stilului (a cărui grea coroană încă o stăpâneşte bine Foarţă), Sebastian în vis e un jurnal poetic ce a crescut alături de bebeluşul purtat “în subterană”. Clar că bistriţeanul Coman are deja primul pas făcut în această poetizare a “măririi” de familie şi de biografie; Vancu vine să completeze cumva mai relaxat, mai jucăuş şi mai în culori aerul tensionat, suprarealist al lui Dan Coman. Sunt şi fragmente mai de fuşerit, şi unele în care te poticneşti, şi limba din creier se împleticeşte şi cumva îl înjuri pe Vancu că de ce nu mai scrie în formă fixă, acolo unde ritmul prinde mai repede decât privirea. Însă apoi vine un poem în care îl recunoşti pe Vancu cel serios, adânc îmbrăcat în bibliografia poetică şi răsufli uşurat şi te bucuri că ai ajuns la capăt.

Concluzie: volum doar pentru degustătorii de stil şi amatorii de literatură heraldică. Ceilalţi, ori îl lasă din mână, ori nu-l iau în serios. Aşa că să se abţină!

 

 

Advertisements