În 2007 apărea la Editura Economică un volum despre România, suficient de mare cât să coste 100 de lei, România, ţară proaspăt aderată la Uniunea Europeană. De la PIB, suprafeţe arabile şi volum utilizabil de apă şi până la artă şi cultură, cartea se presupune că oferă informaţii statistice despre România în momentul respectiv (2007) pertinente şi gândite pentru străinii care ar dori să se intereseze de meleagurile noastre. La capitolul literatură, textul este scris, cum se putea altfel !?, de către acad. Eugen Simion. Un rezumat de câteva pagini care reia literatura română de pe la scrisoarea lui Neacşu, evident cu introducerea clasică despre romanitate şi creştinism, până înspre anii nouăzeci. După, urmează prăpădul. Pentru că ceea ce urmează nu e suficient de literar pentru Eugen Simion sau nu e suficient de clasic cât să merite citat sau citit. Iată fragmentul de la pagina 669, doamne fereşte dacă era cu 3 pagini mai către început:

“După anul 1990, literatura îşi pierde din importanţă, cei mai mulţi scriitori fac publicistică poetică sau fac de-a dreptul politică militantă. Singurele fenomene notabile (subl. m.) sunt cărţile de confesiune lăsate de Ion D. Sârbu (Jurnalul unui jurnalist fără jurnal), N. Steinhardt (Jurnalul fericirii) şi, în genere, apariţia unei literaturi de tip documentar, opera mai multor generaţii de scriitori. Citez, între altele, jurnalele intime ale lui Mihail Sebastian, Mircea Eliade (acestea au fost mai întâi publicate în franţuzeşte), Alice Voinescu, Arşavin Acterian, Jeni Acterian, amintirile de detenţie ale Lenei Constante, Ioan Ioanid etc.

Sunt semne (!!!) că o nouă generaţie (generaţia ’90) încearcă să se afirme punând în discuţie “textualismul” şi poemul biografic.”

 

Acest text e scris în 2007. Nu cred că merită comentarii, cel mult câteva semne de exclamare. Mă întreb cum sună textele de prezentare ale ICR-ului şi de cine sunt făcute, nu de alta, dar să nu ne mai mire că nu ne traduce nimeni cât suntem în viaţă…

Advertisements