Bogdan Lipcanu, fuck tense. Casa de pariuri literare, toamna, 2010.

Volumul de debut al lui Bogdan Lipcanu (“studii nefinalizate de filozofie şi regie de film”) e un volum ce merită cu siguranţă mai multă atenţie din partea revistelor literare şi a lumii literare, în general. A fost nominalizat la premiul Eminescu şi l-a pierdut, cum era de aşteptat. Citind volumul lui Duţescu şi al lui Val Chimic, un top ptr premiul Eminescu ar fi sunat cam aşa: Val Chimic, Duţescu, Lipcanu. Mărturisesc că nu am citit restul volumelor incluse în finală. Însă pentru că CPL-ul apare cu 2 volume în top, şi ptr că e nou intrată pe piaţă, şi pentru că editura Cartea Românească a mai luat premiul de vreo 2 ori în ultima vreme, anul acesta merita să încaseze eminescu-l printr-un volum. Însă asta e, premiul s-a dat, Duţescu scrie bine şi 60 la sută din volumul său chiar mi-a plăcut mult.

Dar să revin la Lipcanu. Prima impresie, răsfoind cartea în librărie, a fost ca mai mult decât un volum de poezie, fuck tense e un soi de manifest conceptual, genul de proiect care să implice mai mult decât literarul. Acum, dacă îl judec strict ca volum de poezie, atunci fuck tense e un volum-ciclu, construit pe vocea unui adolescent care priveşte cu naivitate şi poftă comunismul şi lumea în care se dezvoltă. Multă ironie, mult “realism socialist”, mult vocabular erotic, care edulcorat de ideologia comunistă, devine un soi de pornografie undergorund, puţin bildungsroman desfăşurat imagistic, mai mult pe scurtmetraje de impact, uneori diafilmic. Un volum relaxat, glumeţ, uneori ranchiunos, în care autenticitatea e ridicată la nivel de dogmă. Un soi de restituire, liberă şi autoironică a problemelor, minunăţiilor şi greutăţilor adolescenţei în comunism. Genul de scriere uşoară, brută, lipsită de figuri de stil, minimalistă în discurs şi fantastă în naivitate.

Judecat aşa, fuck tense e un volum mediu, cu fragmente foarte bune, uneori însă cu multe “poeme” diluate, jucăuşe, amuzante, însă nimic în plus. Un volum mediu, cu un aer nou şi relaxat care pare mult mai autentic decât minimalismul forţat de acum câţiva ani. Iar acest aer proaspăt îi dă o valoare în plus volumului, incontestabil.

Văzut ca proiect autenticist de recuperare a memoriei, ca un soi de decupaj temporal, construit pe vocea unui puştan, cu secvenţe narative filmice, cu mici digresiuni, asemănător cinematografiei româneşti recente, volumul capătă o aură de poveste, secvenţele diluate sau mai puţin inspirate trec neobservate într-un întreg în care primează atmosfera creată şi nu esteticul şi forţa poetică. fuck tense poate fi “citit” lejer în modul acesta şi poate că e mai bine să o faci aşa. Şi atunci descoperi că intenţionalitatae autorului e dincolo de mizele poetice şi literare. Iar primul meu paragraf îşi păstrează coerenţa atât timp cât mă încăpăţânez eu să văd doar un volum de poezie.

Cert e că merită citit. Unii pudibonzi vor reacţiona strânbând nasul la cuvinet ca pizdă sau pulă, uitând aura lor în anii copilăriei şi importanţa lor (fie ca şi sancţiune) în acele vremuri. Lipcanu are talent şi o zgârcenie a metaforei care mă bucură. Aşa că un volum de luat în considerare, apărut la o editură care îmi place din ce în ce mai mult.

Advertisements