Eugen Simion despre literatura română recentă

În 2007 apărea la Editura Economică un volum despre România, suficient de mare cât să coste 100 de lei, România, ţară proaspăt aderată la Uniunea Europeană. De la PIB, suprafeţe arabile şi volum utilizabil de apă şi până la artă şi cultură, cartea se presupune că oferă informaţii statistice despre România în momentul respectiv (2007) pertinente şi gândite pentru străinii care ar dori să se intereseze de meleagurile noastre. La capitolul literatură, textul este scris, cum se putea altfel !?, de către acad. Eugen Simion. Un rezumat de câteva pagini care reia literatura română de pe la scrisoarea lui Neacşu, evident cu introducerea clasică despre romanitate şi creştinism, până înspre anii nouăzeci. După, urmează prăpădul. Pentru că ceea ce urmează nu e suficient de literar pentru Eugen Simion sau nu e suficient de clasic cât să merite citat sau citit. Iată fragmentul de la pagina 669, doamne fereşte dacă era cu 3 pagini mai către început:

“După anul 1990, literatura îşi pierde din importanţă, cei mai mulţi scriitori fac publicistică poetică sau fac de-a dreptul politică militantă. Singurele fenomene notabile (subl. m.) sunt cărţile de confesiune lăsate de Ion D. Sârbu (Jurnalul unui jurnalist fără jurnal), N. Steinhardt (Jurnalul fericirii) şi, în genere, apariţia unei literaturi de tip documentar, opera mai multor generaţii de scriitori. Citez, între altele, jurnalele intime ale lui Mihail Sebastian, Mircea Eliade (acestea au fost mai întâi publicate în franţuzeşte), Alice Voinescu, Arşavin Acterian, Jeni Acterian, amintirile de detenţie ale Lenei Constante, Ioan Ioanid etc.

Sunt semne (!!!) că o nouă generaţie (generaţia ’90) încearcă să se afirme punând în discuţie “textualismul” şi poemul biografic.”

 

Acest text e scris în 2007. Nu cred că merită comentarii, cel mult câteva semne de exclamare. Mă întreb cum sună textele de prezentare ale ICR-ului şi de cine sunt făcute, nu de alta, dar să nu ne mai mire că nu ne traduce nimeni cât suntem în viaţă…

Întâmplări de peste zi…

Zilele trecute a trecut Andrei pe la librărie cu-n maldăr de cărţi de la Casa Cărţii de Ştiinţă. Un titlu cu siguranţă face toţi banii. În Orient, de William Cliff, poet belgian tradus de Pop-Curşeu.

Nu cunoşteam poetul, nu citisem nimic până acum. Aşa că volumul a devenit preferatul meu în traducerile din poezie în ultima vreme (adică ultimele 2 zile). Încă nu am aruncat vreun ochi pe traducerea lui Sociu din Cummings, toate la timpul lor. Iată şi un exemplu:

“am cerut ceai sus în cameră trăiesc

aici ca un bătrân colonist englez

oamenii sunt încântători cu mine e a-

tât de rar pentru ei să vadă un alb

care îşi permite luxul să le

zâmbească băieţii sunt frumoşi bătrâ-

nii admirabili nu întâlneşti aici

hidoşi burghezi de-ai noştri înotând în grăsime

dar vai praful şi jegul

înghesuiala zgomotul Lahore Lahore

în acest subcontinent trăieşti totuşi

mai bine decât numeroase oraşe mâine

iau trenul spre Amritsar unde

rebelii răspândesc teroarea”

Din prefaţă aflu că e născut în ’40, numele e un pseudonim al lui Andre (cu accent) Imberechts, tată stomatolog, 8 fraţi. Publicat des de Gallimard. Volumul tradus nu e o antologie, ci un singur volum, integral. Cu atât mai bine!

Şi ca să rămânem la edituri clujene, nu poţi să nu te înduioşezi când consulţi catalogul editurii Dacia XXi. Dar să ne înduioşăm împreună:

  • colecţia Inimă şi suflet: Aniela Lucian, Dorinţa.
  • colecţia Avram Iancu: Silviu Dragomir, Avram Iancu.
  • colecţia Sonete: Gheorghe Pituţ, Sonete.
  • colecţia Parfum de femeie: Carmen Sârbu, Să nu pleci înainte de răsăritul soarelui.

Şi acum, preferata mea:

  • colecţia Romanele istoriei: Vasile Moiş, În spatele uşilor deschise.
  1. vol 1: Fatalitate şi blestem.
  2. vol 2: Fatalitate şi credinţă.
  3. vol 3: Fatalitate şi voinţă.
  4. vol 4: Fatalitate şi destin.

Cum s-ar zice, lectură plăcută!

Premiul Eminescu, of… premiilea astea!

Fac un apel cât se poate de oficial. În măsura în care un blog îl poate face oficial: rog să se motiveze acordarea de premii. Şi cum cel mai mare tămbălău îl face în ultima vreme premiul Eminescu ptr debut, nu ar strica ca membrii juriului să dea presei un comunicat de presă (cât se poate de oficios, ceremonios, didacticist, nu contează) în care să-şi motiveze alegerile.  Duţescu a luat premiul de debut pentru că… şi pentru că… Aşa e normal şi aşa se face într-o lume normală. Aşa putem ştii cum se poate să ia Duţescu premiul într-un an şi SGB în anul precedent. Putem afla mecanismele, plăcerile şi resorturile pentru care unul din 5 ia un premiu. Să nu mai trăim în zvonistica perpetuă şi în râca permanentă. Şi-aşa nu prea au valoare premiile, măcar o logică să aibă, fie ea şi de ochii lumii.

Ideea am preluat-o de la Răzvan Ţupa dintr-un comentariu de-al său şi mi s-a părut genială. Aşa că aştept doritorii să ducă sugestia mai departe. Poate… Poate…

Filme ce-mi plac…

Le ballon rouge (1956)

Îmi plac filmele care ştiu să povestească. Însă îmi plac şi mai mult filmele care ştiu să deseneze. Să picteze. Şi filmul acesta de vreo jumătate de oră nu face altceva de cât să deseneze şi să povestească. Pentru fanii romanului şi al filmului Împăratul muştelor, filmul le va produce anumite apropieri. Şi acesta e despre copii, despre frică, răutate şi misterul zilelor copilăriei. Însă are şi ceva din fantasticul infantil când poţi să te plimbi şi să vorbeşti toată ziua c-un balon roşu. O poveste simplă, însă care face să merite fiecare dintre cele 30 de minute.

Pe scurt: străzile Parisului dimineaţă, roşul balonului plimbăreţ şi jocul de-a v-aţi ascunselea.