Dumitru Bădiţa – Invitat la Săvârşin. Un volum de citit şi de dat la strănepoţi.

când am ajuns în tabăra de poezie de la Săvârşin, organizatorii m-au informat că nu mai am loc în camerele rezervate, dar s-au îngrijit să fiu cazat în casa unei octogenare, la şapte kilometri de tabără“. Aşa încep aventurile lui Bădiţa în lumea interzisă a Săvârşinului. Un volum de poezie şi proză (în cantităţi aleatorii şi bine dozate) scos în 2010 de Casa de Pariuri Literare, scris fără mofturi şi încrâncenare, nedouămiist în farsa, calamburul şi fantasticul său, însă de o naturaleţe care sfidează şi descurajează. Bădiţa e la al treilea volum. Şi cum bine spune Radu Vancu, primele două nu au fost mediatizate, însă al treilea n-are scăpare. Mediatizarea proastă e un efect logic al distribuţiei. Primul volum a apărut la Vinea, al doilea la Pontica. Cu regret, nu am citit nici unul. Andrei Doboş zice c-ar avea unul, însă încă nu a dat de el. Aşa că întâlnirea mea cu Bădiţa debutantul se amână.

Nu s-a amânat însă citirea romanţului de faţă. Dumitru Bădiţa nu fusese la Săvârşin în tabăra de creaţie. Acest lucru s-a “reparat” odată cu apariţia antologiei 2010 poate ne vedem, urmare a întâlnirilor de anul acesta. Oricum, volum de poeme şi proză mizează pe o întâlnire ipotetică şi aproape beckettiană (doamne, ce adjectiv bun, dar urât) cu participanţii întâlnirilor de la Săvârşin. Mai toţi poeţi, critici, ce mai, scriitori cunoscuţi (uncristian, leac, manasia, moni stănila, cristina ispas, şerban axinte, ianuş, creţu, khasis, oana ninu etc., etc.) devin personaje de basm minimalist şi puţin fantastic în acest proiect literar care aduce puţin prin vocea ludică şi lejeritatea “poveştilor” cu acel dicţionar de vise al lui vasile leac.

Poveştile, asemeni poemelor, se adună şi curg firesc. Personajul Bădiţa bântuie Săvârşinul încercând să pară poet din tagma invitaţilor, însă birocraţia, mediul arhaic-mitologic, bârfele, ce mai, întreaga recuzită îl împiedică să ajungă în acea antologie care confirma statutul de scriitor cu acte în regulă. Bântuitul de-a poetul care adună lemne, stă în gazdă la o babă rudă cu tot satul (evident sud-americanii!), sapă şanţuri şi dă peste rudele ucise mişeleşte creează situaţii mitice, uneori de-a dreptul absurd-suprarealiste. Însă naturaleţea, alunecarea în poveste, fie ea poem, proză de 2 pagini sau scurte anchete destinate unei istorii a literaturii mixează poveştile în capitole logice, transformând cartea într-un soi de roman poetic, situat undeva între utopie şi thriller.

Un volum bun, simpatic, cu multe zone de poezie pură dar şi fragmente narative atent construite şi bine frazate, un soi de ritual de iniţiere într-un tărâm legendar care merita cel puţin ptr un an, doi să rămână aşa. Cu siguranţă o recomandare de lectură şi de premii. Dar la cum pierd secretarele lui Bădiţa cv-urile…