Andrei Ruse a reuşit să facă un prim pas bun în ceea ce priveşte editura Vinea. O editură folositoare, propice la vremea ei, dar care s-a transformat cu timpul într-un soi de caracatiţă care înspăimântă concurenţa editorială, înşfacă orice tânăr debutant şi-l face nevăzut în “pivniţele” lui Ţone. Înainte de Cartea Românească, Vinea devenise un soi de sinonim al noilor generaţii de poeţi. Astăzi, volumele scoase de Ţone nu pot fi găsite decât, dacă ai noroc, în vreo bibliotecă universitară sau la prieteni. Inexistente ca distribuţie, ca tiraje oficiale, corectate deficitar, editate în viteză şi la cald, volumele de la Vinea au marele avantaj de-a intra din prima în undergroundul poetic. Însă pentru cititorii şi criticii de poezie sunt un adevărat chin. Andrei Ruse pune pdful volumului său de debut de la Vinea pe net şi face un prim gest care ar trebui “reeditat” de mai multă lume. Fără supărare, dacă editura nu face o platforma online în care să publice gratis pedefeurile, ajungem să ne dorim ca autorii (majoritatea nesemnând contracte de cedare a drepturilor de autor) să-şi pună ei singuri pe net volumele. Doar aşa dăm o şansă la re-lectură şi la un public mic, dar specializat.

Black Job (Blow Job). 2007. Vinea.

Am citit abia acum volumul de poezie şi pot să spun lejer că nu am pierdut mare lucru. Afirmaţie brutală, ne-estetică, însă adevărată. Andrei Ruse scria în 2007 o poezie dezorientată, ezitând între mai multe modele neasimilate. Douămiist, cumva elegiac şi puţin vulgar cât să dea bine, rebel şi fără răbdare ca orice debutant, Ruse dă un volum în care găseşti câteva poeme acceptabile şi o mulţime de încercări, direcţii, note pentru poeme care ar putea promite ceva. Cu vagi note suprarealiste şi un dram de neo-expresionism, poeziile din Black Job nu ating o coerenţă expresivă suficientă pentru a putea vorbi despre viziune poetică sau măcar de un stil personal. Tânărul poetul încearcă să scrie, să organizeze textul, dar mai are mult de lucru.  Sintaxa poetică scârţâie (“impresia e întotdeauna că într-un moment…”, “habar nu ai/ câţi oameni am îngrozit/ câţi conduc mai precaut”, “am aruncat hainele în faţa oglinzii/ ca pe nişte piele în plus”) iar jocurile de imagine sunt facile: “mai bine întorc pereţii pe dos/ să caut cărămida lipsă/ sau răstorn patul să văd dacă există vreo parte/ în care să pot sta de unul singur”.

Multe poeme au un ton nostalgic, aducând a balade de dragoste cu mici impresii de nichita stănescu. “eram doar tu şi eu/ în mijlocul parcului/ la o masă/ cu un singur picior”. Poezia e încă infantilă şi nu poate decât să mimeze stările poetice. Dragostea, ura, iubirea, ludicul par a fi greu de exprimat în aceste poeme: “Ştiu că nu o să apari niciodată/ ştiu că soarele răsare de la est/ dar dansez beat/ pe melodii care ar fi putut să fie ale noastre”. Tonul patetic, aglomeraţiile de imagini prin repetiţie, organizarea simplistă a textului nu duc poezia niciunde. Andrei Ruse s-a grăbit în 2007. Volumul e imatur, măricel ca număr de poeme şi plin de scăpări. Nu i-am citit volumul de proză, aşa că nu ştiu cum îi merge mâna în direcţia aceasta. Însă în scrierea textului poetic mai are multe de învăţat: organizare, vocabular, expresivitate şi, dincolo de toate acestea, o voce personală. Să sperăm că prezentul îi este mai favorabil.

Altfel, inutil să mai spun că volumul a luat marele premiu de debut în poezie “vinea” ;). Tot inutil să mai citez şi din cronicile care scriau mai pe lângă. De pildă, Gellu Dorian îşi termină o cronică cu următoarea frază: “Andrei Ruse este debutantul care aduce, prin cartea sa de debut, cele mai multe imagini reale, unele de-a dreptul şocante, ce devin, în context, poezie bine aşezată în pagină”.  Aţi înţeles, nu-i aşa?

Advertisements