Din ciclul “Agitatorii de partid colindă,/ De-a lungul ţării munca s-o cuprindă”

Să vedem ce scria A.E. Baconski într-un volum din ’54 – “Cântece de zi şi noapte”. Poezia se numeşte Aşa ningea… şi e înduioşătoare prin naivitatea padagogică. Şi prin frumuseţea maternală aproape a trimiterilor. Am o vagă bănuială că unii au trăit mai crunt pastelul ăsta. Pastel despre care într-o prefaţă celebră din anii ’90 Mircea Martin scria: “Comentarea lui Lenin, de pildă, îi prilejuieşte un poem care mai rezistă oarecum tocmai prin ingeniozitatea unei înrămări intensificatoare.” Cât o fi de intensificatoare, iată:

“Ce fulgi mărunţi zburând deasupra mea

În roiuri mari de fluturi albi şi vii!

– Şi-n iarna ceea tot aşa ningea

Când Lenin a murit?

– Aşa, copii.

……………………………………………

Ah, şi ce nea! Cristali sau flori sau poate

Cineva spune-un basm siberian

Cu fluvii mari sub ceruri îngheţate –

– V-am povestit de-ndepărtatul an?”

Advertisements

Edituri noi pentru literaturi noi

Trebuie să recunoaştem că după activitatea scăzută a editurilor Vinea, Brumar şi Paralela 45, singura editură serioasă care s-a mai implicat în promovarea şi publicarea debutanţilor şi a celor cu 2, 3 volume la activ a fost Cartea Românească, secundată de Polirom (pentru autoriii deja titraţi şi introduşi în portofoliul de export). Iar faptul că literatura română nu prezintă o garanţie pentru piaţa de carte internă şi pentru cumpărătorii uzuali nu mai miră pe nimeni.

Humanitasul publică 2, 3 nume mari pe care le-au promovat şi vândut până la exasperare şi cam atât. Curtea Veche încearcă să publice proză şi a şi reuşit cu Adrian Chivu să facă un pic de vâlvă, apoi totul s-a stins. Ultimele cărţi au coperte neatractive şi, nepromovate, vor sfârşi mai mult ca sigur prin a se întoarce în depozitele editurii. Tritonicul a făcut câţiva paşi înspre literatura română (Amazonul lui Manasia, Senzaţionala evadare… a lui Goţiu, Soni a lui Ruse), însă haotici, situaţi undeva înspre cartea de consum, nu aveau nici o şansă de reuşită pe această zonă. Criza economică a afectat inevitabil portofoliile cele mai puţin vandabile pe care le ofereau edituriile aşa că diminuarea ritmului în care noi autori sunt publicaţi de Cartea Românească e un efect firesc. Colecţiile de proză şi de poezie au scos la lumină volume foarte bune, însoţite însă şi de eşecuri care au aglomerat rafturile cu literatură românească.

Paradoxul constă în faptul că, teoretic, literatura se adresează publicului mare şi, drept consecinţă, s-ar vinde cel mai bine. În România însă literatura română a devenit, după anii 90, un soi de literatură de specialitate. Dacă dai deoparte scriitorii făcuţi celebri de comunişti (uimitor de multă lume cere în continuare Nina Cassian, de pildă), rămăi doar cu o mână de autori pe care îi recunoaşte publicul cititor. Aşa se face că doar cunoscătorii, cititorii împătimiţi, profesorii universitari (cei de liceu sunt jalnici în cunoaşterea literaturii române din ultimele 2 decenii), ziariştii de profil şi tinerii mai au curajul să cumpere şi să se intereseze de aşa ceva.

În contextul acesta, apariţia pe piaţă a două edituri care să publice cu precădere literatură română e o veste mai mult decât bună. Tracus Arte (nume cumva ciudat şi plin de ifose antice, ca să glumim puţin) a început cu optzeciştii şi se îndreaptă înspre douămiism: Muşina, Coşovei, Caius Dobrescu, Groşan, apoi Leac, Perţa, Vancu sunt nume care trasează de la sine politica editorială a celor de acolo. Volume bune, ba chiar foarte bune, la preţuri acceptabile. Singurele probleme pe care par să le aibă până în acest moment sunt legate de condiţiile grafice (format mari şi subţire pentru colecţia de poezie amintindu-mi de cărţile pentru copii de la editura Ion Creangă) şi de redactare: grăbită, neglijentă uneori, prea lăsată pe mâna autorului. Lucruri însă care se pot repara repede.

Casa de pariuri literare. Iniţiată fiind de uncristian, aproape că nici nu mai are sens să vorbim despre politica ei editorială. Până acum a publicat câteva volume, debuturi sau recuperări (Bădiţa, val chimic, Mihnea Blidariu, dar şi Nora Iuga, de pildă), în condiţii grafice deosebite şi la preţuri care “rad” concurenţa. Un proiect vizibil, cu multe idei bune, prins în acelaşi context ca şi clubul literar, având în frunte un soi de manager cultural mai mult decât potrivit. Sper că această editură să poată prinde vechime pe piaţă şi să nu sfârşească într-un soi de underground nedefinit, aşa cum din păcate editura charmides a reuşit să o facă până acum.

Black Job-ul lui Andrei Ruse. Şi editura Vinea.

Andrei Ruse a reuşit să facă un prim pas bun în ceea ce priveşte editura Vinea. O editură folositoare, propice la vremea ei, dar care s-a transformat cu timpul într-un soi de caracatiţă care înspăimântă concurenţa editorială, înşfacă orice tânăr debutant şi-l face nevăzut în “pivniţele” lui Ţone. Înainte de Cartea Românească, Vinea devenise un soi de sinonim al noilor generaţii de poeţi. Astăzi, volumele scoase de Ţone nu pot fi găsite decât, dacă ai noroc, în vreo bibliotecă universitară sau la prieteni. Inexistente ca distribuţie, ca tiraje oficiale, corectate deficitar, editate în viteză şi la cald, volumele de la Vinea au marele avantaj de-a intra din prima în undergroundul poetic. Însă pentru cititorii şi criticii de poezie sunt un adevărat chin. Andrei Ruse pune pdful volumului său de debut de la Vinea pe net şi face un prim gest care ar trebui “reeditat” de mai multă lume. Fără supărare, dacă editura nu face o platforma online în care să publice gratis pedefeurile, ajungem să ne dorim ca autorii (majoritatea nesemnând contracte de cedare a drepturilor de autor) să-şi pună ei singuri pe net volumele. Doar aşa dăm o şansă la re-lectură şi la un public mic, dar specializat.

Black Job (Blow Job). 2007. Vinea.

Am citit abia acum volumul de poezie şi pot să spun lejer că nu am pierdut mare lucru. Afirmaţie brutală, ne-estetică, însă adevărată. Andrei Ruse scria în 2007 o poezie dezorientată, ezitând între mai multe modele neasimilate. Douămiist, cumva elegiac şi puţin vulgar cât să dea bine, rebel şi fără răbdare ca orice debutant, Ruse dă un volum în care găseşti câteva poeme acceptabile şi o mulţime de încercări, direcţii, note pentru poeme care ar putea promite ceva. Cu vagi note suprarealiste şi un dram de neo-expresionism, poeziile din Black Job nu ating o coerenţă expresivă suficientă pentru a putea vorbi despre viziune poetică sau măcar de un stil personal. Tânărul poetul încearcă să scrie, să organizeze textul, dar mai are mult de lucru.  Sintaxa poetică scârţâie (“impresia e întotdeauna că într-un moment…”, “habar nu ai/ câţi oameni am îngrozit/ câţi conduc mai precaut”, “am aruncat hainele în faţa oglinzii/ ca pe nişte piele în plus”) iar jocurile de imagine sunt facile: “mai bine întorc pereţii pe dos/ să caut cărămida lipsă/ sau răstorn patul să văd dacă există vreo parte/ în care să pot sta de unul singur”.

Multe poeme au un ton nostalgic, aducând a balade de dragoste cu mici impresii de nichita stănescu. “eram doar tu şi eu/ în mijlocul parcului/ la o masă/ cu un singur picior”. Poezia e încă infantilă şi nu poate decât să mimeze stările poetice. Dragostea, ura, iubirea, ludicul par a fi greu de exprimat în aceste poeme: “Ştiu că nu o să apari niciodată/ ştiu că soarele răsare de la est/ dar dansez beat/ pe melodii care ar fi putut să fie ale noastre”. Tonul patetic, aglomeraţiile de imagini prin repetiţie, organizarea simplistă a textului nu duc poezia niciunde. Andrei Ruse s-a grăbit în 2007. Volumul e imatur, măricel ca număr de poeme şi plin de scăpări. Nu i-am citit volumul de proză, aşa că nu ştiu cum îi merge mâna în direcţia aceasta. Însă în scrierea textului poetic mai are multe de învăţat: organizare, vocabular, expresivitate şi, dincolo de toate acestea, o voce personală. Să sperăm că prezentul îi este mai favorabil.

Altfel, inutil să mai spun că volumul a luat marele premiu de debut în poezie “vinea” ;). Tot inutil să mai citez şi din cronicile care scriau mai pe lângă. De pildă, Gellu Dorian îşi termină o cronică cu următoarea frază: “Andrei Ruse este debutantul care aduce, prin cartea sa de debut, cele mai multe imagini reale, unele de-a dreptul şocante, ce devin, în context, poezie bine aşezată în pagină”.  Aţi înţeles, nu-i aşa?

Blog at WordPress.com.

Up ↑