Din ciclul “Agitatorii de partid colindă,/ De-a lungul ţării munca s-o cuprindă”

Să vedem ce scria A.E. Baconski într-un volum din ’54 – “Cântece de zi şi noapte”. Poezia se numeşte Aşa ningea… şi e înduioşătoare prin naivitatea padagogică. Şi prin frumuseţea maternală aproape a trimiterilor. Am o vagă bănuială că unii au trăit mai crunt pastelul ăsta. Pastel despre care într-o prefaţă celebră din anii ’90 Mircea Martin scria: “Comentarea lui Lenin, de pildă, îi prilejuieşte un poem care mai rezistă oarecum tocmai prin ingeniozitatea unei înrămări intensificatoare.” Cât o fi de intensificatoare, iată:

“Ce fulgi mărunţi zburând deasupra mea

În roiuri mari de fluturi albi şi vii!

– Şi-n iarna ceea tot aşa ningea

Când Lenin a murit?

– Aşa, copii.

……………………………………………

Ah, şi ce nea! Cristali sau flori sau poate

Cineva spune-un basm siberian

Cu fluvii mari sub ceruri îngheţate –

– V-am povestit de-ndepărtatul an?”

Advertisements

Edituri noi pentru literaturi noi

Trebuie să recunoaştem că după activitatea scăzută a editurilor Vinea, Brumar şi Paralela 45, singura editură serioasă care s-a mai implicat în promovarea şi publicarea debutanţilor şi a celor cu 2, 3 volume la activ a fost Cartea Românească, secundată de Polirom (pentru autoriii deja titraţi şi introduşi în portofoliul de export). Iar faptul că literatura română nu prezintă o garanţie pentru piaţa de carte internă şi pentru cumpărătorii uzuali nu mai miră pe nimeni.

Humanitasul publică 2, 3 nume mari pe care le-au promovat şi vândut până la exasperare şi cam atât. Curtea Veche încearcă să publice proză şi a şi reuşit cu Adrian Chivu să facă un pic de vâlvă, apoi totul s-a stins. Ultimele cărţi au coperte neatractive şi, nepromovate, vor sfârşi mai mult ca sigur prin a se întoarce în depozitele editurii. Tritonicul a făcut câţiva paşi înspre literatura română (Amazonul lui Manasia, Senzaţionala evadare… a lui Goţiu, Soni a lui Ruse), însă haotici, situaţi undeva înspre cartea de consum, nu aveau nici o şansă de reuşită pe această zonă. Criza economică a afectat inevitabil portofoliile cele mai puţin vandabile pe care le ofereau edituriile aşa că diminuarea ritmului în care noi autori sunt publicaţi de Cartea Românească e un efect firesc. Colecţiile de proză şi de poezie au scos la lumină volume foarte bune, însoţite însă şi de eşecuri care au aglomerat rafturile cu literatură românească.

Paradoxul constă în faptul că, teoretic, literatura se adresează publicului mare şi, drept consecinţă, s-ar vinde cel mai bine. În România însă literatura română a devenit, după anii 90, un soi de literatură de specialitate. Dacă dai deoparte scriitorii făcuţi celebri de comunişti (uimitor de multă lume cere în continuare Nina Cassian, de pildă), rămăi doar cu o mână de autori pe care îi recunoaşte publicul cititor. Aşa se face că doar cunoscătorii, cititorii împătimiţi, profesorii universitari (cei de liceu sunt jalnici în cunoaşterea literaturii române din ultimele 2 decenii), ziariştii de profil şi tinerii mai au curajul să cumpere şi să se intereseze de aşa ceva.

În contextul acesta, apariţia pe piaţă a două edituri care să publice cu precădere literatură română e o veste mai mult decât bună. Tracus Arte (nume cumva ciudat şi plin de ifose antice, ca să glumim puţin) a început cu optzeciştii şi se îndreaptă înspre douămiism: Muşina, Coşovei, Caius Dobrescu, Groşan, apoi Leac, Perţa, Vancu sunt nume care trasează de la sine politica editorială a celor de acolo. Volume bune, ba chiar foarte bune, la preţuri acceptabile. Singurele probleme pe care par să le aibă până în acest moment sunt legate de condiţiile grafice (format mari şi subţire pentru colecţia de poezie amintindu-mi de cărţile pentru copii de la editura Ion Creangă) şi de redactare: grăbită, neglijentă uneori, prea lăsată pe mâna autorului. Lucruri însă care se pot repara repede.

Casa de pariuri literare. Iniţiată fiind de uncristian, aproape că nici nu mai are sens să vorbim despre politica ei editorială. Până acum a publicat câteva volume, debuturi sau recuperări (Bădiţa, val chimic, Mihnea Blidariu, dar şi Nora Iuga, de pildă), în condiţii grafice deosebite şi la preţuri care “rad” concurenţa. Un proiect vizibil, cu multe idei bune, prins în acelaşi context ca şi clubul literar, având în frunte un soi de manager cultural mai mult decât potrivit. Sper că această editură să poată prinde vechime pe piaţă şi să nu sfârşească într-un soi de underground nedefinit, aşa cum din păcate editura charmides a reuşit să o facă până acum.