Scotchul Ioanei Bradea – o carte scrisă pentru critici

Ermetic, poetic până la extremă, repetitiv, inatractiv pentru public şi cu poveşti abia schiţate, monoton, scris foarte bine pe fragmente, neobişnuit şi poate imatur, cel de-al doilea roman al Ioanei Bradea surprinde din toate punctele de vedere. Suficient de experimental cât să nu se vândă bine, Scotch e un pseudoroman care, cred, va rata piaţa de carte din România. Are toate ingredientele poetice ale unui poem în proză, însă prin construcţie şi lungime, nu e.

Obsedant în ritmurile, repetiţiile şi construcţia monocordă, Scotchul e un soi de documentar alb-negru, artistic, despre un oraş de provincie ruinat de periferiile industriale, sau ce a mai rămas din ele, moştenite din epoca de aur a uzinelor proletare.  Filmat lent, cu miză mare pe cadre voit fotogenice, cu personaje puţine, robotice, soioase şi cumva primitive în atmosfera lor de cartier de nefamilişti, “documentarul” dedicat fabricilor din jurul Bistriţei devine mai degrabă un text cu miză personală, decât un text adresat cuiva. Ursuz, enervant în monotonia yoghină a ritmului, paginile curg greu la lectură  şi testează puternic capacitatea de concentrare a cititorului.

Sincer, nu văd şanse mari de reuşită cu acestă carte. Şi nu pentru că ar fi scrisă prost. Ci pentru că nu există un context de receptare al ei. Cititorii nu se vor grăbi să o cumpere, proza poetică şi paginile lungi cu descrieri fac ca genul acesta de carte să rămână mult pe rafturile librăriilor. Criticii vor avea ce să scormonească în ea, pentru că există pagini foarte bune. Şi pentru că e un soi de probă de lectură să o termini: bine că are sub 200 de pagini. Va deveni un soi de carte cult, ezoterică în autismul ei, pe care o vor citi cronicarii, doctoranzii şi împătimiţii de experimente. Cu ceva şansă va lua şi câteva premii aşa cum scurtmetrajele de o oră, fără puterea şi naraţiunea unui film de două ore, însă cu miză mare pe experiment şi imagine iau premii uneori, însă nu sunt incluse nici la festivalurile de lungmetraj ptr ca sunt prea scurte şi nici la cele de scurtmetraj ptr că sunt prea lungi.

Un experiment reuşit, însă un roman greu digerabil.

La o primă impresie, Paralela 45 a luat faţa Poliromului în ceea ce-l priveşte pe Livius Ciocârlie. Volumul “Cu faţa la perete” (Cartea Românească, 2010, 24.95 lei) dă senzaţia de fabricare, de facere pentru tipar. Împrăştiat şi divers, ca mai toate jurnalele-eseuri ale lui Ciocârlie, cartea devine un soi de comentariu al unor fragmente mai vechi ale autorului (parte nu tocmai reuşită), mici inserţii critice şi notaţii zilnice (zonă în care Ciocârlie excelează) şi un pseudocomentariu fragmentar la “personajul” Bernardo Soares, de multe ori savuros, uneori mai poticnit. Per ansamblu, aleg “Cartea cu fleacuri”, parcă mai personală şi mai naturală.

“Prima operaţie a unui critic de întâmpinare ar trebui să fie citirea atentă a două, trei pagini (mie îmi ajunge una). Să-şi dea seama din ce categorie face parte Scriitorul. Abia după aceea să citească totul, ca să afle dacă acesta a reuşit sau nu, la nivelul lui.” (Livius Ciocârlie) Şi ce te faci dacă autorul a reuşit la nivelul lui, însă nivelul, vai nivelul!

Tot Ciocârlie:  “Clasificarea în artă e ca un desen pe nisip pe care mereu l-ar spăla valul şi mereu s-ar reface, modificat. Privirea de ansamblu simte nevoia să pună ordine în haos, privirea de aproape, mioapă, constată că nici un artist nu se lasă clasificat.” Las că nici cu cea mioapă nu mi-e ruşine. De aceea dau greş, unul după altul, mai toate volumele care vor să facă ordine în poezia contemporană.

În Cartea cu fleacuri (Paralela 45, 2010, 19 lei), găsesc un nou fragment pentru care Livius Ciocârlie ar merita citit de mai multă lume:

“Uneori te cunoşti mai bine în alţii decât în tine însuţi. Nu mă interesează cititorii acestor pagini, scrie Gheorghe Crăciun. Am scris fraze asemănătoare. Acum, mă crispez şi îmi dau seama: nu merge; nu merge deloc. Nu merge, după ce le-ai scris, să porneşti către editor.”

Surprinzător de puţini scriitori ştiu lucrul acesta. Deseori, la un pahard e bere şi-o discuţie despre literatură, aud câte o cunoştinţă spunând că scrie fără să-i pese de cei care-l citesc, că valoarea e valoare şi cititorul nu contează. Ba, chiar şi la Nepotu’ lui Thoreau am mai auzit pe câte unul spunând lejer că el scrie fără a se interesa de public, cine vrea să-l citească, să-l citească; cine nu, nu. Şi repet şi eu: nu merge. Dacă vrei să scrii fără să-ţi pese de cititor nu e nici o problemă. Te aşezi la masă sau la calculator şi-i dai drumul. Apoi ştergi (aşa ca la pescuitul sportiv) sau pui la sertar. Şi le laşi acolo, cel mult le arăţi altui prieten venit la o bere. Dar nu te chinui să apari în reviste, nu tânjeşti după vreo bursă şi nu încerci să fii publictat. Că nu e nevoie. Dacă e valoros şi ţie îţi plac le poţi pune la tine în vitrină. Printezi textul pe foi lucioase, eventual le mai şi dai cu fixativ, ca să pară puţin artistice şi gata. Nu duci la tipar nimic pentru că, nu-i aşa, nu-ţi pasă de cititor.

Reticenţa asta la cititor (că e de masă, că e incult, că nu ştie, că sunt înaintea timpului) e o tâmpenie, cel mult o figură de stil care mergea la Cioran. În rest, un soi de ipocrizie afişată în public, culmea! tot la întâlniri literare.  Şi-nlocuită acasă, în intimitatea caldă a luminii monitorului, de căutari febrile pe google a numelui propriu. Aşa că dragii mei, nu merge. Ba chiar deloc.

“Teoria” lui Abăluţă

În 2009 (eu am văzut-o în 2010 şi se numeşte Regal poetic) apărea la Casa Cărţii de Ştiinţă o antologie de cronici semnată Constantin Abăluţă. Poet recunoscut, cronicar dârz şi un scriitor destul de activ în lumea literară, Abăluţă adună cronicile despre poezie în 200 şi ceva de pagini, construind vrând/nevrând un soi de canon poetic. Neasumat ca teorie, canonul se construieşte prin practica textelor scrise, de vreme ce în prefaţă autorul scrie că a ales să “nu facă cronică negativă”.

Cartea e ok, multe texte sunt expresive şi nuanţează bine fenomenul poetic al ultimilor ani. Sunt şi gafe, autori minori prinşi cu 2, 3 cronici şi declaraţi la momentul respectiv de prim raft. Oricum, nu din acest motiv scriu rândurile acestea. Ceea ce m-a surpins e introducerea cărţii, mai bine spus, paragraful introductiv din care nu înţeleg nimic. Dar să dau cuvântul autorului:

“A scrie despre poezie este un curaj pe care poeţii şi-l justifică cel mai bine. Nu că non-poeţilor le-ar fi interzis acest lucru, însă vai, cel mai adesea, aceştia scriu numai din cap, punând la bătaie cunoştinţele acumulate în domeniu şi, rareori, dintr-o iubire care să echivaleze cu aceea covârşitoare a creatorului. Căci iubirea creatorului este înnăscută, se confundă cu sângele din vene şi cu aerul din plămâni şi, chiar în condiţii cât de vitrege, este inexpugnabilă.”

Aşa deci.

Sincer, după aceste rânduri, dacă nu aş fi citit numele lui Abăluţă pe copertă,  în următorul minut aş fi aruncat cartea înapoi în raft. Pentru că ceea ce spune Abăluţă, dincolo de poeticitatea largă şi siropoasă a-la Nichita, sună a crez romantic care nu dă bine, da chiar deloc nu dă, în fruntea unui volum de critică literară, fie ea şi de întâmpinare. Prin urmare există poeţi şi non-poeţi, eu bănuiesc că mă încadrez în cea de a doua categorie. Şi că poeţii scriu din curaj şi iubire despre poezie iar non-poeţii nu pot ajunge la splendoarea iubirii, orbiţi fiind de cunoştinţele reci şi cumva scorţoase. Mă întreb despre ce iubire scrie Abăluţă când vorbeşte despre critica făcută de poeţi. Despre cea din cronicile optzeciştilor, plină de splendoare, apoi de invidie, apoi de amintire. Despre cea a lui Păunescu şi gaşca, în plină groază comunistă. Ori a lui Mincu în luptă cu toate celelalte bisericuţe literare. Poate cea a lui Ţone, încercând să premieze cât mai mult pentru a nu fi mai jos decât colecţia de la Cartea Românească?

Vedeţi dumneavoastră, domnule Abăluţă, criticii, aşa fără de iubire în vene, sunt şi ei oameni, au prieteni care le dau cărţi proaste şi le mai fac şi cinste cu câte o bere, două, mai au şi o rată la bancă. Apoi lucrează la reviste, ori, după cum prea bine ştiţi, fiecare revistă reprezintă un club de interese şi tendinţe, atât în critică, cât şi în viziuni asupra literaturii. Că aşa e pe la noi şi mai peste tot. Tot ei încearcă să obţină şi premii şi să-şi laude protejaţii cât mai mult, lovind cu putere în pariurile celorlalţi. Apoi unii mai şi reuşesc, alţii, însă, o dau în baltă rău de tot. Din când în când, caz rar pe la noi, unii recunosc greşelile făcute în texte scrise nu cu mult timp în urmă – dar asta se întâmplă rar şi trece aproape neobservat în presă.

Criticii şi, bănuiesc ceilalţi non-poeţi care se apucă să scrie despre poezie, o fac aşa cum pot. Însă să ştiţi ceva, domnule Abăluţă, poeţii nu sunt cu nimic mai speciali. Toate tarele pe care le au criticii, cu sau fără iubire pentru ceea ce fac, le au şi poeţii, cu sau fără iubire pentru ceea ce fac. A crede că un poet e mai din fenomen decât un critic e, cel mai adesea greşit. Majoritatea poeţilor de la noi nu citesc poezie universală, ba, de multe ori nici măcar pe cea a colegilor de limbă. Aşa că pun serios la îndoială disocierea metaforică făcută de dumneavoastră. Aşa, non-poet cum mă simt eu acum.