În numărul curent din Observatorul cultural citesc o grozăvie de articol (scrisoare către redacţie) şi nu-mi vine să cred ce-mi văd ochii. Antoaneta Ralian povesteşte peripeţiile apariţiei unei reeditari dintr-o traducere proprie într-o serie de masă. Mai precis, reeditarea din Lawrence (Amantul doamnei Chatterley) apărută cu Jurnalul Naţional şi editată de către cei de la Litera. Toate bune şi frumoase: distinsa traducătoare ne povesteşte despre viaţa de traducător, despre plăţile jalnice făcute de Polirom şi Humanitas pentru aşa ceva şi, iar aici începe nebunia, despre detaliile contractului cu Litera. Convinsă că trebuia să încaseze pentru cartea de 300 de pagini 14-17 milioane vechi, doamna Ralian rămâne stupefiată de propunerea editurii de a-i plăti traducere cu 8000 de lei. Stupefiată, jignită şi cumva pusă într-o indecenţă de fapt. Aşa că anunţă editura că nu poate primi atâţia bani şi cere doar jumătate din sumă.

Acum, să luăm lucrurile pe rând. Ce scriu aici nu are legătură cu activitatea de traducător al Antoanetei Ralian. Are legătură cu atitudinea doamnei.  Ceea ce dezvăluie în scrisorica către redacţie nu se face. Nu doar că e vorba de nişte detalii ale unui contract, dar acel contract are clauze de confidenţialitate care măcar de frica judecătorilor ar trebui respectate. Ceea ce nu se întâmplă în cazul de faţă.

Apoi, doamna Ralian e supărată că i s-a propus o sumă atât de mare, ca şi cum gestul ar denota un soi de mită, cumpărare, prostituare faţă de piaţa şi regulile pieţei de carte. Toată lumea ştie că tarifele pe pagina tradusă practicate în România sunt indecente. Indecent de mici. Şi doamna Ralian se plânge de acest lucru. Când Poliromul a editat probabil prima ediţie  – aceasta nu cred să fi avut un tiraj mai mare de 3000-5000 de exemplare. De unde şi suma primită pentru traducere. Evident, tirajul acoperă profiturile editurii şi nu scuză sumele mici acordate traducerii. Ce nu înţeleg eu e de ce te simţi jignit când cineva chiar apreciază munca ta şi de ce, dintr-o dată, un contract european şi un tratament pe măsură devin imorale şi suspecte!!!???

Ce nu ştie doamna Ralian e că un tiraj pentru una dintre cărţile săptămânale de la Jurnalul se apropie de 100.000 de volume, uneori chiar depăşeşte acest număr. Ori la 100.000 de exemplare, 50.000 dintre ele se cumpără. La un calcul minimal de 50.000 ori 5.99, cât face o carte, obţinem suma de 299.500 lei noi. Se subînţelege că cei care au semnat contractul au de unde plăti 8000 lei. Şi nu e nimic imoral în asta.

La finalul articolului, doamna Ralian e nemulţumită de coperta cărţii pentru că e de fiţe şi nu corespunde cu realitatea textului. Stau şi mă întreb care cuvânt din ceea ce Antoaneta Ralian a scris cu mâna ei nu l-a înţeles – “ediţie ieftină, de chioşc, distribuită împreună cu un cotidian”. Acestea erau condiţiile contractului, se aştepta oare ca ediţia să arate ca una Gallimard de opere complete. Sau, din câte înţelege toată lumea, trebuia să fie ieftină, să ia ochii, să meargă cu masa care cumpără ziarul…

Uite cum moftul, ifosele, talentele de om sucit duc la discuţii de genul ăsta. Şi la articole ca cel al doamnei Ralian. Repet, nimic din ce scriu mai sus, nu se referă la munca ei extraordinară de traducător. Eu scriu doar despre tâmpenia de a nu te obişnui cu normalitatea şi de a căuta nod în papură. Cu orice prilej şi din orice motiv.

Advertisements