Inevitabil, concursurile de debut au miză. Asta nu o poate nega nimeni, fie că te interesează prestigiul, banii, distribuţia sau cititorii. Unii vor spune că unele criterii enumerate de mine se subînţeleg sau se completează. E adevărat, însă eu accentuez criteriu după criteriu, unii se orientează după mai multe, alţii după nici unul.

Revistele literare din România nu au puterea celor din afară. Mă refer la public şi la volumul vânzărilor de carte pe care le influenţează. Prea pansate la ochi de doctrine usr-iste, fără să le pese de vânzări de vreme ce sunt susţinute financiar de la minister, comitete şi comisii culturale, fără grija prea mare a locului de muncă (de abia acum, de când cu disponibilizările, au început să mai tremure unii), revistele culturale au devenit în majoritatea lor refugii bine plătite, fără prea mult efort şi fără evaluări profesionale. Un soi de pensii culturale plătite orbeşte unor oameni care-şi editează anual 2,3 cărţi pe bani proprii sau pe bani obţinuţi de la consilii locale: cărţi proaste pe care nu le citesc decât prietenii pentru a le lăuda în aceleaşi reviste anonime.  Chiar dacă redactorii cu pricina se vor simţi ofuscaţi de titulatura de anonim, acesta e adevărul. Nimănui nu-i pasă de distribuţie în România. În afara câtorva excepţii, majoritatea revistelor culturale se distribuie local şi, gratis, sunt trimise altor reviste sau scriitori pentru a păstra aparenţele de distribuţie naţională.

Calitatea textelor, designul, paginarea şi temele sunt inaccesibile publicului larg şi îndelung plictisitoare pentru cel de specialitate. Ba, mai mult, numărul crescut de revistuţe de provincie, în care citeşti, atunci când le găseşti, enormităţi peste enormităţi, te pune pe gânduri: banii aceia nu se puteau folosi altfel?

Moartea Rodipetului a dus la o accentuare a crizei şi atunci când vorbeşti despre reviste de provincie, lumea se simte jignită. Dar adevărul e că doar acolo le poţi găsi. Revistele din Iaşi în Iaşi, cele din Cluj în Cluj, Timişora în Timişoara. Etc. Să nu mai vorbim de Piatra Neamţ, Suceava, Piteşti etc. Distribuţia, lucrul cu librăriile, contractele cu rabat sunt chestiuni complicate care enervează şi nu merită investit timp pentru asta. Apoi nepăsarea faţă de public e invariabil justificată. Atâta timp cât nimeni nu te citeşte de ce să îţi mai baţi capul cu ce scrii. Textele despre literatură, cronicile şi articolele bine documentate, interviurile şi eseurile sunt înlocuite cu fragmente tâmpe din dizertaţii, doctorate fără frecvenţă, articole vag politice, interviuri de complezenţă şi cronici la comandă. Nu e atât de sumbră situaţia în general, dar cu siguranţă e sumbră.

Şi atunci când nimeni nu le citeşte, impactul asupra vânzărilor de carte e nesemnificativ. Cronicele pozitive vând în cel mai bun caz 2,3 exemplare dintr-un titlu. Ceea ce se vinde ca urmare a presei e un efect al  scandalurilor, reportajelor, emisiunilor televizate sau fragmentelor publicate în ziarele centrale. Presa culturală scrisă are un impact mic şi oricât s-ar împăuna cu promovarea autorilor, editurile şi librăriile ştiu că adevărul e altul. Dacă se scrie o cronică în România literară despre ultimul volum al lui Cosaşu, nimeni nu o să simtă creşterea vânzărilor. Însă dacă Radu Cosaşu s-ar duce la Naşul, cu tot cu ultima sa carte, altfel ar sta treaba.

Ca să termin, că oricum am lungit-o prea mult ptr un blog, presa culturală românească e o copie palidă e celei internaţionale. Fără ediţii de calitate, tipărită pe hărtie proastă, de cele mai multe ori în 2 culori, elitistă şi academică în cel mai prost mod posibil, orice revistă de cultură nu are şanse de reuşită. Într-un sistem în care nimeni nu evaluează vânzările şi activitatea redactorilor, în care colaboratorii se aleg după orice criteriu posibil, într-un sistem în care încă se dau bani de la stat pentru aşa ceva şi nimeni nu vede ce se face cu banii aceia, nu ne putem plânge. Avem cronicarii pe care îi plătim de la buget, revistele şi publicul dorit. Altfel nu se poate că e prea mare deranj.

Advertisements