mă binedispune.

Advertisements

Antoaneta Ralian şi mofturile bătrâneţii

În numărul curent din Observatorul cultural citesc o grozăvie de articol (scrisoare către redacţie) şi nu-mi vine să cred ce-mi văd ochii. Antoaneta Ralian povesteşte peripeţiile apariţiei unei reeditari dintr-o traducere proprie într-o serie de masă. Mai precis, reeditarea din Lawrence (Amantul doamnei Chatterley) apărută cu Jurnalul Naţional şi editată de către cei de la Litera. Toate bune şi frumoase: distinsa traducătoare ne povesteşte despre viaţa de traducător, despre plăţile jalnice făcute de Polirom şi Humanitas pentru aşa ceva şi, iar aici începe nebunia, despre detaliile contractului cu Litera. Convinsă că trebuia să încaseze pentru cartea de 300 de pagini 14-17 milioane vechi, doamna Ralian rămâne stupefiată de propunerea editurii de a-i plăti traducere cu 8000 de lei. Stupefiată, jignită şi cumva pusă într-o indecenţă de fapt. Aşa că anunţă editura că nu poate primi atâţia bani şi cere doar jumătate din sumă.

Acum, să luăm lucrurile pe rând. Ce scriu aici nu are legătură cu activitatea de traducător al Antoanetei Ralian. Are legătură cu atitudinea doamnei.  Ceea ce dezvăluie în scrisorica către redacţie nu se face. Nu doar că e vorba de nişte detalii ale unui contract, dar acel contract are clauze de confidenţialitate care măcar de frica judecătorilor ar trebui respectate. Ceea ce nu se întâmplă în cazul de faţă.

Apoi, doamna Ralian e supărată că i s-a propus o sumă atât de mare, ca şi cum gestul ar denota un soi de mită, cumpărare, prostituare faţă de piaţa şi regulile pieţei de carte. Toată lumea ştie că tarifele pe pagina tradusă practicate în România sunt indecente. Indecent de mici. Şi doamna Ralian se plânge de acest lucru. Când Poliromul a editat probabil prima ediţie  – aceasta nu cred să fi avut un tiraj mai mare de 3000-5000 de exemplare. De unde şi suma primită pentru traducere. Evident, tirajul acoperă profiturile editurii şi nu scuză sumele mici acordate traducerii. Ce nu înţeleg eu e de ce te simţi jignit când cineva chiar apreciază munca ta şi de ce, dintr-o dată, un contract european şi un tratament pe măsură devin imorale şi suspecte!!!???

Ce nu ştie doamna Ralian e că un tiraj pentru una dintre cărţile săptămânale de la Jurnalul se apropie de 100.000 de volume, uneori chiar depăşeşte acest număr. Ori la 100.000 de exemplare, 50.000 dintre ele se cumpără. La un calcul minimal de 50.000 ori 5.99, cât face o carte, obţinem suma de 299.500 lei noi. Se subînţelege că cei care au semnat contractul au de unde plăti 8000 lei. Şi nu e nimic imoral în asta.

La finalul articolului, doamna Ralian e nemulţumită de coperta cărţii pentru că e de fiţe şi nu corespunde cu realitatea textului. Stau şi mă întreb care cuvânt din ceea ce Antoaneta Ralian a scris cu mâna ei nu l-a înţeles – “ediţie ieftină, de chioşc, distribuită împreună cu un cotidian”. Acestea erau condiţiile contractului, se aştepta oare ca ediţia să arate ca una Gallimard de opere complete. Sau, din câte înţelege toată lumea, trebuia să fie ieftină, să ia ochii, să meargă cu masa care cumpără ziarul…

Uite cum moftul, ifosele, talentele de om sucit duc la discuţii de genul ăsta. Şi la articole ca cel al doamnei Ralian. Repet, nimic din ce scriu mai sus, nu se referă la munca ei extraordinară de traducător. Eu scriu doar despre tâmpenia de a nu te obişnui cu normalitatea şi de a căuta nod în papură. Cu orice prilej şi din orice motiv.

despre reviste şi premii. dar mai întâi despre reviste

Inevitabil, concursurile de debut au miză. Asta nu o poate nega nimeni, fie că te interesează prestigiul, banii, distribuţia sau cititorii. Unii vor spune că unele criterii enumerate de mine se subînţeleg sau se completează. E adevărat, însă eu accentuez criteriu după criteriu, unii se orientează după mai multe, alţii după nici unul.

Revistele literare din România nu au puterea celor din afară. Mă refer la public şi la volumul vânzărilor de carte pe care le influenţează. Prea pansate la ochi de doctrine usr-iste, fără să le pese de vânzări de vreme ce sunt susţinute financiar de la minister, comitete şi comisii culturale, fără grija prea mare a locului de muncă (de abia acum, de când cu disponibilizările, au început să mai tremure unii), revistele culturale au devenit în majoritatea lor refugii bine plătite, fără prea mult efort şi fără evaluări profesionale. Un soi de pensii culturale plătite orbeşte unor oameni care-şi editează anual 2,3 cărţi pe bani proprii sau pe bani obţinuţi de la consilii locale: cărţi proaste pe care nu le citesc decât prietenii pentru a le lăuda în aceleaşi reviste anonime.  Chiar dacă redactorii cu pricina se vor simţi ofuscaţi de titulatura de anonim, acesta e adevărul. Nimănui nu-i pasă de distribuţie în România. În afara câtorva excepţii, majoritatea revistelor culturale se distribuie local şi, gratis, sunt trimise altor reviste sau scriitori pentru a păstra aparenţele de distribuţie naţională.

Calitatea textelor, designul, paginarea şi temele sunt inaccesibile publicului larg şi îndelung plictisitoare pentru cel de specialitate. Ba, mai mult, numărul crescut de revistuţe de provincie, în care citeşti, atunci când le găseşti, enormităţi peste enormităţi, te pune pe gânduri: banii aceia nu se puteau folosi altfel?

Moartea Rodipetului a dus la o accentuare a crizei şi atunci când vorbeşti despre reviste de provincie, lumea se simte jignită. Dar adevărul e că doar acolo le poţi găsi. Revistele din Iaşi în Iaşi, cele din Cluj în Cluj, Timişora în Timişoara. Etc. Să nu mai vorbim de Piatra Neamţ, Suceava, Piteşti etc. Distribuţia, lucrul cu librăriile, contractele cu rabat sunt chestiuni complicate care enervează şi nu merită investit timp pentru asta. Apoi nepăsarea faţă de public e invariabil justificată. Atâta timp cât nimeni nu te citeşte de ce să îţi mai baţi capul cu ce scrii. Textele despre literatură, cronicile şi articolele bine documentate, interviurile şi eseurile sunt înlocuite cu fragmente tâmpe din dizertaţii, doctorate fără frecvenţă, articole vag politice, interviuri de complezenţă şi cronici la comandă. Nu e atât de sumbră situaţia în general, dar cu siguranţă e sumbră.

Şi atunci când nimeni nu le citeşte, impactul asupra vânzărilor de carte e nesemnificativ. Cronicele pozitive vând în cel mai bun caz 2,3 exemplare dintr-un titlu. Ceea ce se vinde ca urmare a presei e un efect al  scandalurilor, reportajelor, emisiunilor televizate sau fragmentelor publicate în ziarele centrale. Presa culturală scrisă are un impact mic şi oricât s-ar împăuna cu promovarea autorilor, editurile şi librăriile ştiu că adevărul e altul. Dacă se scrie o cronică în România literară despre ultimul volum al lui Cosaşu, nimeni nu o să simtă creşterea vânzărilor. Însă dacă Radu Cosaşu s-ar duce la Naşul, cu tot cu ultima sa carte, altfel ar sta treaba.

Ca să termin, că oricum am lungit-o prea mult ptr un blog, presa culturală românească e o copie palidă e celei internaţionale. Fără ediţii de calitate, tipărită pe hărtie proastă, de cele mai multe ori în 2 culori, elitistă şi academică în cel mai prost mod posibil, orice revistă de cultură nu are şanse de reuşită. Într-un sistem în care nimeni nu evaluează vânzările şi activitatea redactorilor, în care colaboratorii se aleg după orice criteriu posibil, într-un sistem în care încă se dau bani de la stat pentru aşa ceva şi nimeni nu vede ce se face cu banii aceia, nu ne putem plânge. Avem cronicarii pe care îi plătim de la buget, revistele şi publicul dorit. Altfel nu se poate că e prea mare deranj.