Din când în când o voce bună.

Advertisements

Gendercide – o nebunie la care nu te gândeşti.

Numărul din 6 martie al The Economist pune pe copertă o constatare cinic de realistă. În ultimii ani nimeni nu poate explica ce s-a întâmplat cu peste 100 de milioane de fetiţe cărora li s-a refuzat dreptul la naştere. Cauzele sunt multiple, sărăcia, interesele economice şi sociale, mediul politic, credinţele religioase sau, pur şi simplu, confortul familiei. În fond, şi la români există credinţa că dacă e băiat nu pune probleme, e mai uşor de crescut. Nu trebuie să-i dai zestre. Trecând peste nota de băşcălie, o statistică din SUA spune că undeva la 4 milioane de cupluri care află că viitorul copil e fetiţă preferă avortul ptr a încerca varianta masculină. Treptat, echilibrul natural începe să scârţăie. Noroc de războiul din Irak şi Afghanistan, vor spune cinicii.

Aflu că la literele clujene Mihaela Ursa ţine un curs despre feminism la masterul de comparată. Asta după ce eu însumi am făcut cursul de literatură engleză de anul întâi cu Mihaela Mudure (e ceva cu prenumele ăsta), o feministă convinsă pentru care autoarele de scrisori lacrimogene britanice contau ca scriitor în egală măsură cu Henry Fielding sau Laurence Sterne. Iar cei din urmă păcătuiau prin violenţă şi părtinire în descrierea femeii. Ei, uite că dincolo de mizele autorităţii în ficţiune, problema selecţiei genului la copii poate reprezenta un motiv de îngrijorare pentru feministe. Unul real. Deşi nu atât de uşor de filozofat. În China, preiau date din articol, proporţia masculin-feminin la naşteri a ajuns undeva la 124 la 120, în unele zone chiar la 130-120. Şi acolo politica oficială e cea a unui singur copil pe familie. Citez din articol: “Gendercide exists on almost every continent. It affects rich and poor, educated and illiterate, Hindu, Muslim, Confucian and Christian alike.

Iată o problemă care nu mai ţine de lumea a treia sau de complexul postcapitalismului. O întreagă tradiţie social-religoasă, cu particularităţi în fiecare cult, înclină spre masculinitate. Prezentul occidental înclină spre familii cât mai mici. La mine în Gălăneşti, sat din Suceava, doar “pocăiţii” au mai mulţi copii. “Pocăiţii” şi ţiganii. Restul câte unul, doi. După ’90 era o modă să fie 2 copii, chiar 3. Acum, aproape toţi vecinii mei au doar un singur copil. În cele din urmă, un al treilea factor decisiv e reprezentat de sonarele care pot preciza sexul copilului. Nu e un factor decisiv, dar corelat cu primii doi, duce la înclinarea balanţei. Aşa că rămâne întrebarea: unde sunt 100 de milioane de femei? Au feministele un răspuns la ea sau sunt prea ocupate cu analiza reclamelor de la casele de modă care ar defavoriza imaginea femeii.