Adevărul e întotdeauna la mijloc…

În sfârşit a venit şi confirmarea, aproape oficială, a colaborării cu Securitatea a lui Valeriu Anania. Expus ca un martir după nouăzeci de către Biserica Ortodoxă, urcând vertiginos în funcţie, direcţie ascendentă firească, Anania a devenit un soi de imagine curată, depărtată parcă de cea a foştilor ierarhi nomenclaturişti. Nu acuz omul de dinainte de nouăzeci. A trece prin închisorile comuniste nu era deloc uşor iar a face pe eroul nu era la îndemâna oricui. Eu însumi într-o discuţie cu Andrei îi spuneam că mi-e o frică îngrozitoare de durerea fizică (ironie a sorţii sunt omul care suferă mereu de migrene şi dureri de dinţi) şi că, probabil, pus într-unul dintre acele contexte aş fi cedat uşor. Probabil mi-aş fi spus că e mai simplu să ajuţi din interior decât din spatele gratiilor, nu ştiu. Pe fruntea mea nu se găseşte sudoarea sacrificiilor mari, asta e clar. La fel de sigur e că pentru un om care a trecut pe la Aiud, prin bătăi zilnice, umilinţă, tortură şi înfometare, o declaraţie dată la o oră târzie în noapte nu poate cântări foarte mult într-o rememorare a propriei vieţi. În fond, totul se rezumă la a găsi o echivalenţă între durerile suferite şi câteva rânduri în care nici tu nu ai crezut. Anania spune că a dat declaraţii şi nu note informative, dar distincţia pe care încearcă să o pună pe tapet ţine de birocraţie şi nu de propria conştiinţă. Te-ai putea întreba de ce atârnă aşa greu câteva rânduri, în marea lor majoritate exagerări, insinuări, oricum, mai mult minciuni forţate să fie scrise; de ce aceste rânduri pot atârna în balanţă atât de greu pe lângă delaţiunile şi întreaga vorbăraie de babă răutăcioasă a marii majorităţi. Pentru români bârfa era la ordinea zilei, turnarea nu era decât o prelungire organică a unui comportament naţional. De aceea românii au aceptat atât de uşor să colaboreze, să trădeze, spioneze şi chiar să mintă atunci când banii şi favorurile erau pe măsură.

În anul doi de facultate am locuit o vreme în apartamentul unor prietene de pe strada Horea. Clădire de 4 etaje cu apartamente multe legate între ele prin holuri externe, asemeni unor pridvoare. Pentru a ajunge la un apartament trebuia să treci prin faţă ferestrelor de la bucătărie a celorlalte apartamente. Sunt sigur că ştiţi cum arată un astfel de bloc. În Cluj sunt foarte multe şi avantajul lor era unul sigur: tot timpul cineva ştia ce se întâmplă la vecini. La parter trăia o bătrână, mai tot timpul în fereastră, cu căutătura lungă şi gura spurcată. Din curve şi netrebnice nu le scotea pe colegele mele. Într-una din zile, nesuportând faptul că veneau băieţi la ele, a bătut la uşă, a deschis uşa şi a scuipat-o în faţă pe prima fată care a ieşit în hol să vadă ce se întâmplă. O deranjau băieţii, faptul că nu plăteam femeia de serviciu pentru “noroiul” lăsat pe scările blocului şi pentru lumina becurilor chioare de pe holuri. Suna în mod disperat la poliţie pentru a ne reclama. A fost nevoie de intervenţia poliţiei şi de rugăminţile agenţilor trimişi să dea amendă pentru lipsa flotantului ca lucrurile să se mai domolească. La telefon, babetei i se spunea frumos din partea poliţiei că nu mai e ca până în 90. În fond, ea făcea un lucru cu care se obişnuise toată viaţa. Probabil acum nu mai primea bani, însă doar atât.

Adevărul e întotdeauna la mijloc. Şi întotdeauna dureros. Însă nu există nici o scuză pentru faptul că omiţi unele lucruri. Valeriu Anania, autor de succes Polirom, nu a scris niciodată despre ce a lăsat prin hârţogăraina Securităţii. Şi eu unul, nu cred că puteai ieşi din închisoare fără să semnezi. Cel puţin nu pe uşa din faţă. Şi tot nu cred că  puteai ieşi din închisoare ca la scurt timp să primeşti viză de State. Există fapte care sfidează bunul simţ. Pentru acelea, adevărul loveşte şi-n-stânga, şi-n-dreapta. Şi nu în trecut şi nu în propria biografie. Există fapte care lovesc în oamenii care credeau în acea biografie.

Iată coperta unei cărţi de teorie…

Cartea a apărut la Idea Europeană  în 2009 şi e varianta publicată a doctoratului Simonei Drăgan. Recomandările sunt peste aşteptările mele: Paul Cornea, Mircea Martin, Caius Dobrescu… Nu discut conţinutul cărţii, cei curioşi pot arunca o privire prin ea în librării. Ceea ce mă nedumireşte e gradul de neprofesionalism al editurii şi al redactorilor care acceptă coperte demne de Sandra Brown. Oare se gândeau să vândă teoriile lui Foucault (că şi despre asta e vorba în doctorat) pe taraba de la colţul Alimentarei?