Spaţiul privat al Elenei Vlădăreanu

Probabil că Elena Vlădăreanu a scris unul dintre cele mai antiburgheze volume de poezie din ultima vreme. O critică acidă adusă societăţii, valorilor cotidiene şi modului de viaţă occidental. Un volum care, ca şi primul, se potriveşte mai bine într-o piaţă de idei franceză sau americană. Pe noi ne va lăsa rece. Ceea ce, la o adică, nu cred că va conta. Vlădăreanu scrie bine, tuşat atent, uşor repezit dar cu un tremur mascat, privit înainte în oglindă. Poemele au ceva din succintul şi directeţea reclamelor tv, vor mai mult să te lovească ironic decât să te pună să gândeşti. Sunt poeme implicate social, hai să zicem social deşi aş folosi un clişeu care nu prea mai spune multe. Ideea e că volumul “Spaţiu privat” (Cartea Românească, 2009, 19.95 lei) e un volum ok. Îl citeşti cu plăcere, deşi nu cred că plăcerea era unul dintre efectele scontate de autoare, îl poţi îngrămădi într-o logică poietică şi ceea ce e mai important pentru critici, îi poţi găsi o coerenţă şi o legătură cu europa.10 cântece funerare. Mi-au plăcut destule poeme. Şi mi s-a părut destul de mişto ideea de a combina poezia critică cu pamfletele artistice ale lui Perjovschi. Ceea ce mă pune pe gânduri e tocmai faptul că de la un punct încolo volumul acesta ar merge mai bine în interiorul fabricii de pensule clujene sau la pavilionul de artă contemporană de la Veneţia al României, să zicem. Spun asta pentru că foarte multe poeme ori fragmente au acel ceva care te face să le vezi ca obiect de artă şi nu ca poem, ca text manifest, ca text ideologic, dar nu ca poem. Cred, şi o susţin destul de puternic, că Vlădăreanu face o confuzie. O confuzie de aşezare a pomelor: în loc să locuiască în estetic, poemele ei locuiesc undeva în manifestul social al artiştilor contemporani. Ori, când vezi un monitor care repetă la nesfârşit ritualul uciderii unei foci, să spunem, poţi accepta mesajul artistic, critic al respectivei instalaţii. Undeva intervine şi esteticul. Dar nu mai e o miză. La fel şi cu poemele acestea, ele se bazează pe ironia şi pe înscenarea tipică mesajului video, artistic (într-un înţeles larg), dar nu celui poetic. Trebuie să existe o anumită sinceritate estetică în întenţionalitatea poemelor şi acea intenţionalitate eu nu o găsesc. Citesc şi, cumva, am senzaţia de spectacol, bine gândit, bine pus în scenariu şi în efecte speciale. Apoi se închid becurile, muzica merge în surdină, lumea lasă pe mese paharele cu şampanie şi mai gustă din fursecuri pentru a părăsi încântată sala de expoziţie. După câteva momente cineva închide muzica, rămâne doar instalaţia principală, cea cu uciderea focilor. Se închid şi monitoarele apoi artiştii pleacă acasă bucuroşi că expoziţia a avut succes. Şi în acel context, sinceritatea autorilor instalaţiei nu e o miză sau nu e un punct de plecare pentru o discuţie despre respectiva expoziţie. Însă în poezie e cu totul altfel. Odată poemul scris, nu mai închizi becul şi pleci acasă. Monitorul nu mai poate fi întrerupt.

Advertisements

3 thoughts on “Spaţiul privat al Elenei Vlădăreanu

  1. Îmi dau seama cât de sucită e argumentarea mea, pe de altă parte zona în care duc discuţia e una foarte complicată. Cei care au citit volumul poate vor înţelege ceea ce vreau să spun. Atât despre volum cât şi despre confuzia dintre poem şi text artistic cred că se pot spune încă multe. Despre volum voi scrie, dacă am timp, o cronică. Despre confuzie, mai bine aici pe blog.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s