Întâmplător zilele acestea am citit 2 cărticele care merită câteva cuvinte. Spun întâmplător şi mă refer la modul în care am combinat cele două cărţi şi nu la necesitatea citirii lor pentru că de Thomas Bernhard auzisem de când lucram la librăria Humanitas de pe Napoca, recomandat intens de-a lungul timpului de  Alex, iar pe Felix de Azua (nu aşa se scrie, mai are şi ceva accente) l-am descoperit în depozitul librăriei încercând să aranjez într-o logică coerentă biblioteca Polirom, zic coerentă pentru că rafturile sunt de metal, stil Praktiker, iar cărţile supravieţuiesc pe vreo 3 rânduri, destul de înghesuite cât să arate totul a depozit. Bun. Da-ul lui Thomas Bernhard. Personajul central, om de ştiinţă, retras la ţară pentru a se dedica studiilor, sociabil cât o bufniţă, cult, dar cult în sensul maniacal (genul care reciteşte şi ascultă la nesfârşit aceiaşi autori), obosit de lume şi de relaţiile cu aceasta, încearcă o re-culegere, un soi de efort de concentrare. Rezultatul e penibil ducând la depresie sterilă şi persistentă. În fapt, aici e punctul de început al romanului. Apoi Moritz, un vecin afacerist, răbdător şi enigmatic ca un psihiatru, familia de elveţieni venită să cumpere cel mai umbros, umed şi depresiv teren din zonă şi Persana, însoţitoarea exotică a elveţianului şi părtaşa întru depresie a naratorului. Bernhard scrie greu, îţi dă impresia textului studiat mult, a cuvintelor alese cu grijă. Frazele lungi, urmând uneori logica depresiei, revenirea mereu asupra unui eveniment de la începutul cărţii, revenire obsesivă şi bolnavă, analiza nesfârşită a gesturilor şi cuvintelor duc romanul Da înspre cititorul meticulos, răbdător, cel care zăreşte pe stradă când s-a închis un magazin şi când s-a mutat vecinul. Lectură grea, nerecomandată autobuzului. Deloc liric, raţional, lipsit de răbdare cu cititorul, uneori ironic, dar foarte voalat. Aşa că merită pentru cei care îl plac pe Haneke, cel din Al şaptelea continent.

Advertisements