Cu Thomas Bernhard încă nu am lămurit-o. Am luat azi Vechi maeştrii şi pe săptămâna viitoare… Însă Azúa cu Povestea unui idiot spusă de el însuşi m-a cam păcălit. Un titlu bun acoperind câteva pagini bune, restul din roman nefiind decât incapacitatea profesorului de estetică de a fi şi romancier. Cartea începe bine, are mottouri pe măsură şi o istorie de-o viaţă, în cheie parodică, care ar trebui să fie o istorie a fericirii. Cele 150 de pagini sunt greu de salvat. Personajul nostru experimentează viaţa normală, ironic şi sexual, căutând să guste din fiecare nuanţă a fericirii. Sfârşeşte previzibil, lovit în plex de fiecare dată, păcălit şi abandonat deşi hotărâse devreme în viaţă să nu ţină cont de aceste detalii. Gândiţi-vă la amintirile lui Creangă şi suprapuneţi imaginea peste un fundal comunist. Rezultatul ar fi o operă haioasă, uşor de citit şi cu lecţii de viaţă la tot pasul. Cartea mergea mai bine în colecţia Cartea de pe noptieră, moralizatoare şi plină de un farmec adolescentin.

Advertisements