Bârfe, frig, ganglioni umflaţi

Dacă nu mergeţi niciunde de revelion, staţi în casă cu mâncare, băutură, muzică la calculator şi căldură gazoasă de centrală, vă recomand un roman potrivit începutului de an. Mark Haddon cu a sa Întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopţii. Bun pentru şahişti, amuzant pentru fixişti, numai potrivit pentru obsedaţii de lost, mai ales cei care caută logică în desfăşurarea cadrelor. Jucăuş, cu o inteligenţă a limbajului specifică romanelor lui Terry Pratchett, romanul merită. Lumea văzută de un băiat de 15 ani, suferind de autism, obsedat de matematici şi fizici, dar şi un mare detectiv. Cartea a apărut la editura Trei şi am văzut ca au scos-o acum la promoţie. Aşa că doar 10 lei.

Tot la capitolul chilipiruri, volumul lui Manasia, Amazon şi alte poeme, îl puteţi lua de pe siteul Tritonic cu doar 3 lei.

Şi ca să rămânem în zona detectivilor, am găsit o agenţie (detectiv-particular.ro) care are drept motto: “Mai bine un sfârşit cu suferinţă decât o suferinţă fără sfârşit.” Iar la capitolul “uite cine nu-i”, un citat de pe blogul lui Horia Ursu: “Mi se întîmplă destul de des să fiu confundat cu universitarul clujean Horia Ursu, autorul recent publicatului roman Asediul Vienei (Cartea Românească, 2007) şi al Anotimpurilor după Zenovie şi alte proze (Cartea Românească 1988, ediţia a II-a la Paralela 45 în 2001). Deşi nu m-ar deranja cîtuşi de puţin să fi scris eu cărţile în cauză şi am eu însumi la bază oarece studii filologice, nu sînt eu ăla. Eu sînt ălalalt. „Sefistul” (cum scria Paul Cernat în 22 nu demult).

Cât despre ganglioni, dor de nici nu pot să beau. Asta e.

Advertisements

Apocalipsa poloneză a lui Konwicki

“Mica apocalipsă” apărută cu ani în urmă la Humanitas e o carte de subterană din timpul regimului comunist polonez. Crâncenă, uşor acidă, antitotalitară prin respiraţie, deseori plicticoasă în delirul şi patetismul ei. Scriitura lui Tadeusz Konwicki te surprinde şi nu ai cum să omiţi contextul în care a fost scrisă cartea. Pentru a nu ştiu câta oara mă întreb cum mai pot susţine scriitorii români că au dus un război de rezistenţă faţă de regim când, poate, singura carte care şi ideologic şi estetic merită citită pentru acest scop e “Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter” a lui Călinescu, o carte care niciodată nu a fost pusă pe tapet ca fiind reprezentativă pentru activitatea scriitorilor de dinainte de nouăzeci. Însă Konwicki nu are umorul spumos, ironia forte ale unui Hrabal, să spunem. Nici măcar jocul de-a nebunia profetică din romanul lui Matei Călinescu. Konwicki scrie serios, îşi ia rolul de scriitor dizident la propriu şi dă un roman care trebuie să fie dureros, patetic, filosofic, puţin obscen dar o obscenitate kitsch, moralist şi ironic, în rezumat ar trebui să fie un soi de roman total. Personajul principal, scriitor ratat care nu mai scrie şi s-a săturat de micile frecuşuri cu Securitatea, trebuie să se decidă de-a lungul unei zile (cam cât tot romanul) dacă să accepte propunerea colegilor de a-şi da foc în faţa Palatului Culturii ca semn al rezistenţei dar şi ca încununare testamentară a vieţii sale. De aici porneşte romanul şi cele 200 de pagini te introduc într-o atmosferă deprimantă, uneori kafkiană, o atmosferă uşor de recunoscut pentru cititorii jurnalelor lui Mircea Zaciu. Scriitorimea de partid, opozanţii sprijiniţi de regim pentru a mima un echilibru al forţelor, discuţiile interminabile despre viaţă, totalitarism, polonezi şi misionarism, ingredientele absolut necesare romanului de acest gen sunt bine construite. Dereanjează însă structura cărţii. Probabil că polonezii se mândesc cu ea la banchetele festive organizate în onoarea Rezistenţei. Însă privit distant, romanul e şubred. Fragmentele care susţin scheletul narativ sunt îngropate în patetismul unor replici de câteva pagini, filosofări fără sens etc. Îngreunat de o vagă tentă dramaturgică, deseori ai mai mult scene de teatru şi nu episoade narative, apocalipsa lui Konwicki îşi diluează efectul. Pe mine unul mă duce cu gândul la filosofii din barul clujean Ema, înglodaţi în datorii pe caiet şi şpriţuri nocturne care propăvăduiesc uciderea din faşă a postmodernităţii. Comparaţia e grosolană, dar şi scriitura lui Konwicki îţi lasă senzaţia unui text delirant, care ascunde în spate o miză mai mult socială decât estetică. O miză socială şi politică care pare să-l depăşească uneori. Subiectul, contextul în care a apărut cartea îi dă toate atributele unei scriituri dizidente. Însă estetic, romanul e grăbit, neglijent, îmbătat parcă în încercarea de a spune totul despre polonezii comunişti şi despre oroare regimului.

O beţie care îşi are totuşi scuzele ei…

Radu Petrescu şi Václav Havel

Au apărut două cărţi care merită cumpărate. “Scrisori către Olga” ale lui Havel (Art, 28,95 lei) şi “Pentru buna întrebuinţare a timpului”, continuarea celebrului jurnal al lui Radu Petrescu (Paralela 45, 29,00 lei). Continuarea jurnalului mi se pare un eveniment editorial (ediţia de faţă cuprinde anii 1971-1976) despre care voi vorbi mai târziu. Momentan mă delectez cu cafele nenumărate şi scrisorile către Olga, un soi de scriitură care are eleganţa, pragmatismul şi o obsesie temporală ce nu sunt departe de Radu Petrescu. Până când citesc toată ediţia de la Art (apropo, coperta cărţii e semnată de Andrei Gamarţ, unul dintre cei mai buni ilustratori de carte de la noi, iar seria Biblioteca ideală mi se pare extraordinară chiar şi luată ca obiect pentru bibliotecă), două citate din scrisorile scrise în puşcărie:

“Am văzut în ziar o poză a noului guvern din Nicaragua. Arată ca o mulţime de studenţi agitaţi la filozofie şi mi-au câştigat bunăvoinţa.”

“Decât să te grăbeşti să recuperezi datoriile, mai bine adună cărţile împrumutate. Lista e printre lucrurile mele. Unii prieteni au de la mine  cărţi destul de rare de foarte mult timp – poate au ajuns să creadă că asemenea împrumuturi se uită!”

Spaţiul privat al Elenei Vlădăreanu

Probabil că Elena Vlădăreanu a scris unul dintre cele mai antiburgheze volume de poezie din ultima vreme. O critică acidă adusă societăţii, valorilor cotidiene şi modului de viaţă occidental. Un volum care, ca şi primul, se potriveşte mai bine într-o piaţă de idei franceză sau americană. Pe noi ne va lăsa rece. Ceea ce, la o adică, nu cred că va conta. Vlădăreanu scrie bine, tuşat atent, uşor repezit dar cu un tremur mascat, privit înainte în oglindă. Poemele au ceva din succintul şi directeţea reclamelor tv, vor mai mult să te lovească ironic decât să te pună să gândeşti. Sunt poeme implicate social, hai să zicem social deşi aş folosi un clişeu care nu prea mai spune multe. Ideea e că volumul “Spaţiu privat” (Cartea Românească, 2009, 19.95 lei) e un volum ok. Îl citeşti cu plăcere, deşi nu cred că plăcerea era unul dintre efectele scontate de autoare, îl poţi îngrămădi într-o logică poietică şi ceea ce e mai important pentru critici, îi poţi găsi o coerenţă şi o legătură cu europa.10 cântece funerare. Mi-au plăcut destule poeme. Şi mi s-a părut destul de mişto ideea de a combina poezia critică cu pamfletele artistice ale lui Perjovschi. Ceea ce mă pune pe gânduri e tocmai faptul că de la un punct încolo volumul acesta ar merge mai bine în interiorul fabricii de pensule clujene sau la pavilionul de artă contemporană de la Veneţia al României, să zicem. Spun asta pentru că foarte multe poeme ori fragmente au acel ceva care te face să le vezi ca obiect de artă şi nu ca poem, ca text manifest, ca text ideologic, dar nu ca poem. Cred, şi o susţin destul de puternic, că Vlădăreanu face o confuzie. O confuzie de aşezare a pomelor: în loc să locuiască în estetic, poemele ei locuiesc undeva în manifestul social al artiştilor contemporani. Ori, când vezi un monitor care repetă la nesfârşit ritualul uciderii unei foci, să spunem, poţi accepta mesajul artistic, critic al respectivei instalaţii. Undeva intervine şi esteticul. Dar nu mai e o miză. La fel şi cu poemele acestea, ele se bazează pe ironia şi pe înscenarea tipică mesajului video, artistic (într-un înţeles larg), dar nu celui poetic. Trebuie să existe o anumită sinceritate estetică în întenţionalitatea poemelor şi acea intenţionalitate eu nu o găsesc. Citesc şi, cumva, am senzaţia de spectacol, bine gândit, bine pus în scenariu şi în efecte speciale. Apoi se închid becurile, muzica merge în surdină, lumea lasă pe mese paharele cu şampanie şi mai gustă din fursecuri pentru a părăsi încântată sala de expoziţie. După câteva momente cineva închide muzica, rămâne doar instalaţia principală, cea cu uciderea focilor. Se închid şi monitoarele apoi artiştii pleacă acasă bucuroşi că expoziţia a avut succes. Şi în acel context, sinceritatea autorilor instalaţiei nu e o miză sau nu e un punct de plecare pentru o discuţie despre respectiva expoziţie. Însă în poezie e cu totul altfel. Odată poemul scris, nu mai închizi becul şi pleci acasă. Monitorul nu mai poate fi întrerupt.

Am rămas dator cu Azúa (aşa se scrie)

Cu Thomas Bernhard încă nu am lămurit-o. Am luat azi Vechi maeştrii şi pe săptămâna viitoare… Însă Azúa cu Povestea unui idiot spusă de el însuşi m-a cam păcălit. Un titlu bun acoperind câteva pagini bune, restul din roman nefiind decât incapacitatea profesorului de estetică de a fi şi romancier. Cartea începe bine, are mottouri pe măsură şi o istorie de-o viaţă, în cheie parodică, care ar trebui să fie o istorie a fericirii. Cele 150 de pagini sunt greu de salvat. Personajul nostru experimentează viaţa normală, ironic şi sexual, căutând să guste din fiecare nuanţă a fericirii. Sfârşeşte previzibil, lovit în plex de fiecare dată, păcălit şi abandonat deşi hotărâse devreme în viaţă să nu ţină cont de aceste detalii. Gândiţi-vă la amintirile lui Creangă şi suprapuneţi imaginea peste un fundal comunist. Rezultatul ar fi o operă haioasă, uşor de citit şi cu lecţii de viaţă la tot pasul. Cartea mergea mai bine în colecţia Cartea de pe noptieră, moralizatoare şi plină de un farmec adolescentin.