Casa lui Dostoievski e o monografie mascată, scrisă obiectiv, cu nervul articolelor gazetăreşti şi gustul pentru bărfă şi mică publicitate. Poetul, veşnica iubită donquijoteană – Teresa, amicii de-o viaţă:  Antipoetul, Puştiul Adriazola, Eduardito, Maria Dolores, cubaneza simplă, erotică, cu vise comuniste, Nero Neruda, sumbru şi veşnic o umbră pe străzi, toţi aceştia revin în pagini asemeni actorilor pe scenă. Nimic nu reuşeşte să te prindă în adevăratul sens al cuvântului. Citeşti şi ştii că nu e decât o istorie, o monografie mitică, condimentată la tot pasul cu referinţe de doctorat dichisit şi trimiteri useriste care l-ar face invidios chiar şi pe veşnic mâhnitul şi nemulţumitul Mincu. O istorie a statului Chile fără să fie cu adevărat istorie şi fără să fie cu adevărat Chile. Ciudat şi neaşteptat modul în care evenimentul istoric colorează fantastic pelegrinările Poetului, fugile sale pe geam, mai tot timpul ornate cu unul sau două volume de poezie sub braţ, creionul şi caietul de scris poeme. O carte care merită şi un personaj care-mi aminteşte perfect de veşnicile istorii ale lui Andrei călătorul, cel din anii facultăţii, cu biblioteca sub braţ şi rucsacul plin de haine, mereu pus pe mutări şi plecat în miez de noapte.

Advertisements