Zilele trecute terminam “Bufniţa oarbă” de Sadegh Hedayat. Un roman care a apărut la Polirom acum câţiva ani şi la care, traducătorul său, Gheorghe Iorga, a lucrat începând cu anul 1978. Sadegh Hedayat este considerat, momentan, cel mai mare scriitor iranian din secolul 20. Nu-l ştiam pe Sadegh Hedayat, nu auzisem niciodată de el. Deşi am terminat Literele, printre cursurile mele nu s-a numărat nici un curs ca-la-carte de universală şi când zic universală mă refer la ţări şi continente mai greu traduse în română. Cartea o ştiam de ceva vreme, am zărit-o în biblioteca unei prietene, mă atrăgea titlul şi coperta, dar cum numele autorului era greu de reţinut aşa şi imaginea cărţii s-a rătăcit printre amintirile acelei minunate biblioteci. Doar săptămâna trecută m-am oprit în dreptul ei în una din nenumăratele cărări ale librăriei. Am citit-o a doua zi şi o recomand oricui.  E dificilă ca scriitură şi te păcăleşte la început. Uneori cred că e tradusă prost, dar cum nu am nici o imagine, nici măcar vreun presentiment al limbii persane, pun stranietatea frazei pe seama originalului. Uneori cred că are destul romantism şi fantastic cât să-l fi cucerit pe Eliade dacă o fi pus mâna pe ea. Dincolo de impresii, romanul sau romanele, pentru că acţiunea sare cam ca în Adam şi Eva a lui Rebreanu, însă fără sfericitatea şi coerenţa facilă de acolo, aşa că romanul pare un soi de descântec al drogaţilor. Are toate ingredientele unui roman oriental, atât cât să îţi permită să locuieşti în această impresie, apoi pierde treptat din exotic şi capătă o corporalitate europeană, ici-colo o sexualitate nebănuită, obsedantă. În fond e un roman al obsesiilor, fie ele narcotizante, fie feminine, obsesii devastate de prezenţele morţii. Şi moartea la Hedayat e superbă. Tot ce vă pot spune e că citind o sută de pagini din roman e de ajuns pentru a realiza că, dincolo de proză, stă ascuns un ritual, un soi de descântec. Imagini, gesturi şi chiar fraze întregi revin asemeni unor refugii în opiu, întreg saltul în timp, toate personajele cărţii nu sunt decât nişte recurenţe ale unui descântec ciudat, greu de descris. Sunt câteva imagini şi câteva personaje despre care poţi scrie mult. Dincolo de narativitatea sa bine dozată, romanul pare mai degrabă un tratat dedicat nebuniei, un îndrumător pentru lumea de dincolo de noi, asemeni cărţii morţilor egipteni. Cine are curiozitate şi răbdare poetică, trebuie să-l citească pe Sadegh Hedayat.

Advertisements