coşmaruri multe, o noapte ratată

Avea dreptate bunica când spunea să nu mănânc mult seara târziu că nu dormi bine şi ai coşmaruri. Cam aşa a fost toată noaptea şi m-am învârtit în aşternuturi ca-ntr-un tranşeu. De dimineaţă gingia umflată. Probabil iar probleme cu veşnicile mele măsele. Ultimul vis, undeva între şapte şi opt, amuzant în idioţenia lui. Acasă la Gălăneşti. Opreşte o rulotă mare, ca cele belgiene de după revoluţie. Din ea coboară o mulţime de ţigănci, bine aranjate, dar aruncând în jur o duhoare de trezeai şi morţii în mijlocul zilei. Treptat aflu că se ocupau cu distribuţia de filme şi muzică, le chemai, veneau la tine acasă asemeni caravanei lui Groşan, plăteai, intrai în rulotă şi vedeai filmul. Încercând disperat să le scot din curte, dar subtil, fac conversaţie, să nu vadă că nu am bani. Le întreb dacă nu se tem de furturi şi de cei care rămân singuri în  rulotă, ele îmi arată măselele de aur şi un rânjet pe măsură. Apoi ţiganca asta, mai albă la faţă, făcând oarecum pe şefa. Ajung lângă ea şi duhoarea şi accentul nu se sfârşesc. Doar chipul surpinde: Diana Geacăr.

Mănăşturul lui Jorge Edwards. trei.

Casa lui Dostoievski e o monografie mascată, scrisă obiectiv, cu nervul articolelor gazetăreşti şi gustul pentru bărfă şi mică publicitate. Poetul, veşnica iubită donquijoteană – Teresa, amicii de-o viaţă:  Antipoetul, Puştiul Adriazola, Eduardito, Maria Dolores, cubaneza simplă, erotică, cu vise comuniste, Nero Neruda, sumbru şi veşnic o umbră pe străzi, toţi aceştia revin în pagini asemeni actorilor pe scenă. Nimic nu reuşeşte să te prindă în adevăratul sens al cuvântului. Citeşti şi ştii că nu e decât o istorie, o monografie mitică, condimentată la tot pasul cu referinţe de doctorat dichisit şi trimiteri useriste care l-ar face invidios chiar şi pe veşnic mâhnitul şi nemulţumitul Mincu. O istorie a statului Chile fără să fie cu adevărat istorie şi fără să fie cu adevărat Chile. Ciudat şi neaşteptat modul în care evenimentul istoric colorează fantastic pelegrinările Poetului, fugile sale pe geam, mai tot timpul ornate cu unul sau două volume de poezie sub braţ, creionul şi caietul de scris poeme. O carte care merită şi un personaj care-mi aminteşte perfect de veşnicile istorii ale lui Andrei călătorul, cel din anii facultăţii, cu biblioteca sub braţ şi rucsacul plin de haine, mereu pus pe mutări şi plecat în miez de noapte.

Mănăşturul lui Jorge Edwards. doi.

Poetul lui Edwards are ceva din dezinvoltura personajelor lui Salinger, din stângăciile şi nepăsarea multor eroi bukowskieni. E un soi de dizident într-un Chile încă supus monotoniei claselor dominante, undeva la marginea furtunii socialiste. Iar casa lui Dostoievski e chiar casa lui dostoievski, un soi de vilă distrusă, nu chiar ca cea din celebrul pacient englez, dar totuşi o dărăpănătură care a existat şi în realitate. Ziduri mari, reci, uşi stricate, plin de moloz, poeme, cărţi rupte, cămăşi şi cerşafuri murdare de transpiraţie şi spermă, sticle goale şi mult entuziasm. Nimic asemănător prin Mănăştur. Poate, pe undeva foarte depărtată, imaginea casei lui Cosmin, apartamentul de la capătul Grigorescului, cu holuri mari şi negre, cu liftul vechi şi greoi în drumul său spre etajul 3 sau 4. Cu pereţii distruşi, motanul gras, teancurile de cărţi şi de poeme. Salteaua mare şi dozele de bere. În rest, nimic să semene.

Mănăşturul lui Jorge Edwards. unu.

Dai jaluzele deoparte şi laşi termopanul la vedere. Blocurile comuniste în faţă, cu faţada vopsită recent, aducând acum cu celebrele aneleuri de la marginea fiecărui orăşel, parcarea înghesuită şi brutăria pocăiţilor, încropită la subsolul unui magazin-birou-apartamente locuibile, cu burlanele înalte şi mirosul de pâine caldă în fiecare dimineaţă. Deschizi puţin geamul, doar partea de sus – avantajul geamurilor noi, şi laşi plămânii să respire Mănăştur. Tragi adânc în piept, tuşeşti o dată sau de două ori. Lângă termopan, în burlanul centralei, zgomot de pasăre. Şi nu de ieri de azi, ci cam de când te-ai mutat în apartamentul recent renovat. Arunci mai mult plictisit o mână spre centrală, tabla sună înfundat, însă nu suficient pentru a speria burlanul. Încerci să-ţi dai seama de pericol, dacă se poate înfunda centrală, dacă există vreo sită, însă strădania n-aduce nimic nou. Te aşezi în fund pe covorul gros. Ochii încă se-nchid. Dimineaţa e proaspătă. Lângă tine cafeaua, două guri de gin, din nou sec, pentru că ţi-a fost lene ieri să ieşi şi azi, în drum spre Oncos, magazinele erau închise şi oricum nu mai aveai bani. Te aduni mai greu, se vede că e duminică şi ziua asta are ceva burghez în ea, un soi de lâncezeală care te-adoarme de cum te trezeşti. Deschizi cartea, citeşti două rânduri. Aseară ai adormit devreme, citeai tot din ea dar paginile ultime le-ai cam aţipit. Închizi cartea şi dai drumul la calculator. Coolerul scărţăie, zdruncinând cutia cu sidiuri de lângă masă, frigiderul tresaltă şi el, mai morocănos şi cumva mai masculin. Din fericire centrala e închisă. Verifici mailul, ştirile, mai mult cele sportive. O gură de cafea. Cartea e lângă tine, nici nu-ţi dai seama când o cari dintr-o cameră într-alta. Citeşti câteva pagini. Poetul lui Edwards se potriveşte, îl regăseşti uşor. Cartea te prinde. Mănăşturul se trezeşte pentru vot. Bătrâneii trântesc uşile dulapurilor, burlanele scot abur puternic. Miroase a pâine. Decojeşti o banană şi undeva, aproape, cineva înjură taximetrişti. Alarma unei maşini. Treptat, gândul din ce în ce mai limpede. Apoi cafeaua, o gură de gin şi iarăşi gândul. Camerele astea sunt prea aşezate pentru casa lui Dostoievski.

“N-am nici bani pentru judecători, nici religie pentru diavol”

Zilele trecute terminam “Bufniţa oarbă” de Sadegh Hedayat. Un roman care a apărut la Polirom acum câţiva ani şi la care, traducătorul său, Gheorghe Iorga, a lucrat începând cu anul 1978. Sadegh Hedayat este considerat, momentan, cel mai mare scriitor iranian din secolul 20. Nu-l ştiam pe Sadegh Hedayat, nu auzisem niciodată de el. Deşi am terminat Literele, printre cursurile mele nu s-a numărat nici un curs ca-la-carte de universală şi când zic universală mă refer la ţări şi continente mai greu traduse în română. Cartea o ştiam de ceva vreme, am zărit-o în biblioteca unei prietene, mă atrăgea titlul şi coperta, dar cum numele autorului era greu de reţinut aşa şi imaginea cărţii s-a rătăcit printre amintirile acelei minunate biblioteci. Doar săptămâna trecută m-am oprit în dreptul ei în una din nenumăratele cărări ale librăriei. Am citit-o a doua zi şi o recomand oricui.  E dificilă ca scriitură şi te păcăleşte la început. Uneori cred că e tradusă prost, dar cum nu am nici o imagine, nici măcar vreun presentiment al limbii persane, pun stranietatea frazei pe seama originalului. Uneori cred că are destul romantism şi fantastic cât să-l fi cucerit pe Eliade dacă o fi pus mâna pe ea. Dincolo de impresii, romanul sau romanele, pentru că acţiunea sare cam ca în Adam şi Eva a lui Rebreanu, însă fără sfericitatea şi coerenţa facilă de acolo, aşa că romanul pare un soi de descântec al drogaţilor. Are toate ingredientele unui roman oriental, atât cât să îţi permită să locuieşti în această impresie, apoi pierde treptat din exotic şi capătă o corporalitate europeană, ici-colo o sexualitate nebănuită, obsedantă. În fond e un roman al obsesiilor, fie ele narcotizante, fie feminine, obsesii devastate de prezenţele morţii. Şi moartea la Hedayat e superbă. Tot ce vă pot spune e că citind o sută de pagini din roman e de ajuns pentru a realiza că, dincolo de proză, stă ascuns un ritual, un soi de descântec. Imagini, gesturi şi chiar fraze întregi revin asemeni unor refugii în opiu, întreg saltul în timp, toate personajele cărţii nu sunt decât nişte recurenţe ale unui descântec ciudat, greu de descris. Sunt câteva imagini şi câteva personaje despre care poţi scrie mult. Dincolo de narativitatea sa bine dozată, romanul pare mai degrabă un tratat dedicat nebuniei, un îndrumător pentru lumea de dincolo de noi, asemeni cărţii morţilor egipteni. Cine are curiozitate şi răbdare poetică, trebuie să-l citească pe Sadegh Hedayat.

Blog at WordPress.com.

Up ↑