Băieţii ăştia continuă să mă impresioneze…

Despre dictatori, şi mai de aproape…

Mă întreb, oare mama mai plângea în decembrie ‘89 dacă ar fi citit cartea de dialoguri a lui Toma Roman Jr.? În fond, eu am crescut cu ulei de rapiţă, cu urticarie inevitabilă, cu şoaptele din casă, vizitele unchiului militar, beţiile până târziu în noapte. Am crescut aşteptând ora când puteam urmări Lizuca şi căţelul, învăţând zile de-a rândul versurile marelui poem pentru serbarea din decembrie: “noi nu mai vrem atâtea bombe nucleare”. Şi cum crescusem în Vicovu’, undeva la graniţa cu prietenii ucraineni, limba mea de 5 ani jumate nu ar fi spus în veci bombe: doar boambe şi boambe şi lacrimi şi iar boambe, iar scatoalce… Într-un târziu de decembrie miracolul s-a produs. Eu am învăţat poezia, boambele nucleare erau acum bombe, însă revoluţia, teroriştii, elicopterul, radioul bunicilor cu întreruperile cauzatoare de panică au anulat serbarea mea de crăciun pentru care am învăţat atât şi am luat atâta amar de bătaie. Doar şi pentru asta, Ceauşescu merita “să moară”.

Şi acum citatul cu pricina, cauzator de apropieri groteşti de dictatura ceauşistă. Citatul e luat dintr-un interviu, cel care povesteşte e Iosif Banc, un muncitor forestier ajuns din pricini “intelectuale” viceprim-ministru al României. Cartea o găsiţi la Curtea Veche şi costă 18.00 lei. Citatul:

“Pe mine m-a declarat la un moment dat cel mai bun prieten al lui. Asta şi fiindcă jucam împreună şah şi cărţi. Îi plăcea să joace şeptic. La şah şi la cărţi trişa. Manglea piesele de pe tablă. Eu am înghiţit de câteva ori, apoi i-am spus: Tovarăşe, ori jucăm şah, ori ne batem joc!” Eram la club în Bucureşti. L-am văzut când a luat un pion de pe tablă. M-am enervat şi am aruncat tabla. Toţi au rămas înmărmuriţi. I-am zis: “No, io cu dumneavoastră nu mai joc!” Nu o zâs nimic, nu o protestat. După aia, normal, am jucat iar cu el şi tot trişa. Şi la vânătoare lua din ce puşcam eu şi-şi punea în grămada lui. Mie îmi lăsa un fazan sau doi, restul punea în grămada lui.”

Asta-i o provocare pentru amicul Doboş. Cum baţi la şah un adversar care nu trebuie înfrânt pentru că se supără şi care fură mereu piese de pe tablă?

Despre dictatori, de aproape…

În Ţarul, ultimul film al lui Pavel Lunghin există o scenă ce-ţi încătuşează imediat privirile: ţarul, după ce dă ordin să fie ucişi mai toţi opozanţii politici în spiritul nebuniei ortodoxiste, se trezeşte noaptea dintr-un coşmar cu ochii roşii de furie şi spaimă. Urmează un dialog nebun între ţarul atotputernic şi fantoma celui ucis, însă dialogul e conversaţia unui schizofrenic care preia, pe rând, rolul celor doi. Imaginea grandomaniei pusă faţă în faţă cu nebunia şi ura. Rusia Ohranei şi a cuvintelor Domnuluie mai pustie şi mai duplicitară ca niciodată, iar Pyotr Mamonov joacă un rol de zile mari.

Unii au piratat deja filmul şi l-au pus pe siteuri creştine. Vezi exemplul http://apologeticum.wordpress.com, unde se putea downloada gratis. Sub linkul către download găseşti un dialog transcris parcă din textele lui Daniil Harms:

“Niculina: si“muntele sacru”va recomand sa-l vizionati.
Teodor: de unde am putea lua subtitrarea? pute-ti sa o posta-ti undeva va multumesc Doamne ajuta.
Admin: am pus filmul pe transfer.ro si va fi valabil pana pe 12 ianuarie pentru descarcat.
Ama: Scuzati-mi nestiinta,de ce va e valabil doar pana pe 12 ianuarie pt descarcat? Se impune cumva o cenzura pt internet de la aceea data?
Admin:  serviciul de pe transfer.ro atat permite gazduirea unui fisier: 10 zile.”

Nu oameni buni, nu se impune nici o cenzură. Un tip a piratat filmul şi atât îl poate ţine pe un site simplu de utilizat. Nu se cenzurează, nu se interzice, nu e coada dracului. Doar ideea de furt, ilegalitate etc. a demersului. Chit că e pentru propăşirea neamului… care neam, mai mult ca sigur nu pricepe.

Saşa Pană la Book Corner, 2 februarie, orele 18.00

Adevărul e întotdeauna la mijloc…

În sfârşit a venit şi confirmarea, aproape oficială, a colaborării cu Securitatea a lui Valeriu Anania. Expus ca un martir după nouăzeci de către Biserica Ortodoxă, urcând vertiginos în funcţie, direcţie ascendentă firească, Anania a devenit un soi de imagine curată, depărtată parcă de cea a foştilor ierarhi nomenclaturişti. Nu acuz omul de dinainte de nouăzeci. A trece prin închisorile comuniste nu era deloc uşor iar a face pe eroul nu era la îndemâna oricui. Eu însumi într-o discuţie cu Andrei îi spuneam că mi-e o frică îngrozitoare de durerea fizică (ironie a sorţii sunt omul care suferă mereu de migrene şi dureri de dinţi) şi că, probabil, pus într-unul dintre acele contexte aş fi cedat uşor. Probabil mi-aş fi spus că e mai simplu să ajuţi din interior decât din spatele gratiilor, nu ştiu. Pe fruntea mea nu se găseşte sudoarea sacrificiilor mari, asta e clar. La fel de sigur e că pentru un om care a trecut pe la Aiud, prin bătăi zilnice, umilinţă, tortură şi înfometare, o declaraţie dată la o oră târzie în noapte nu poate cântări foarte mult într-o rememorare a propriei vieţi. În fond, totul se rezumă la a găsi o echivalenţă între durerile suferite şi câteva rânduri în care nici tu nu ai crezut. Anania spune că a dat declaraţii şi nu note informative, dar distincţia pe care încearcă să o pună pe tapet ţine de birocraţie şi nu de propria conştiinţă. Te-ai putea întreba de ce atârnă aşa greu câteva rânduri, în marea lor majoritate exagerări, insinuări, oricum, mai mult minciuni forţate să fie scrise; de ce aceste rânduri pot atârna în balanţă atât de greu pe lângă delaţiunile şi întreaga vorbăraie de babă răutăcioasă a marii majorităţi. Pentru români bârfa era la ordinea zilei, turnarea nu era decât o prelungire organică a unui comportament naţional. De aceea românii au aceptat atât de uşor să colaboreze, să trădeze, spioneze şi chiar să mintă atunci când banii şi favorurile erau pe măsură.

În anul doi de facultate am locuit o vreme în apartamentul unor prietene de pe strada Horea. Clădire de 4 etaje cu apartamente multe legate între ele prin holuri externe, asemeni unor pridvoare. Pentru a ajunge la un apartament trebuia să treci prin faţă ferestrelor de la bucătărie a celorlalte apartamente. Sunt sigur că ştiţi cum arată un astfel de bloc. În Cluj sunt foarte multe şi avantajul lor era unul sigur: tot timpul cineva ştia ce se întâmplă la vecini. La parter trăia o bătrână, mai tot timpul în fereastră, cu căutătura lungă şi gura spurcată. Din curve şi netrebnice nu le scotea pe colegele mele. Într-una din zile, nesuportând faptul că veneau băieţi la ele, a bătut la uşă, a deschis uşa şi a scuipat-o în faţă pe prima fată care a ieşit în hol să vadă ce se întâmplă. O deranjau băieţii, faptul că nu plăteam femeia de serviciu pentru “noroiul” lăsat pe scările blocului şi pentru lumina becurilor chioare de pe holuri. Suna în mod disperat la poliţie pentru a ne reclama. A fost nevoie de intervenţia poliţiei şi de rugăminţile agenţilor trimişi să dea amendă pentru lipsa flotantului ca lucrurile să se mai domolească. La telefon, babetei i se spunea frumos din partea poliţiei că nu mai e ca până în 90. În fond, ea făcea un lucru cu care se obişnuise toată viaţa. Probabil acum nu mai primea bani, însă doar atât.

Adevărul e întotdeauna la mijloc. Şi întotdeauna dureros. Însă nu există nici o scuză pentru faptul că omiţi unele lucruri. Valeriu Anania, autor de succes Polirom, nu a scris niciodată despre ce a lăsat prin hârţogăraina Securităţii. Şi eu unul, nu cred că puteai ieşi din închisoare fără să semnezi. Cel puţin nu pe uşa din faţă. Şi tot nu cred că  puteai ieşi din închisoare ca la scurt timp să primeşti viză de State. Există fapte care sfidează bunul simţ. Pentru acelea, adevărul loveşte şi-n-stânga, şi-n-dreapta. Şi nu în trecut şi nu în propria biografie. Există fapte care lovesc în oamenii care credeau în acea biografie.

Un pahar de chianti din 2007, o duminică cumva confuză.

Cei care nu ştiu deja o vor afla acum: pe lângă criză, gripă porcină, buget nevotat, oboseală multă, 1 ianuarie 2010 a venit cu una dintre cele mai tâmpe veşti: moartea cântăreţei Lhasa de Sela, în urma unui cancer la sân. O piesă superbă de la o fiinţă superbă.

Iată coperta unei cărţi de teorie…

Cartea a apărut la Idea Europeană  în 2009 şi e varianta publicată a doctoratului Simonei Drăgan. Recomandările sunt peste aşteptările mele: Paul Cornea, Mircea Martin, Caius Dobrescu… Nu discut conţinutul cărţii, cei curioşi pot arunca o privire prin ea în librării. Ceea ce mă nedumireşte e gradul de neprofesionalism al editurii şi al redactorilor care acceptă coperte demne de Sandra Brown. Oare se gândeau să vândă teoriile lui Foucault (că şi despre asta e vorba în doctorat) pe taraba de la colţul Alimentarei?

Bârfe, frig, ganglioni umflaţi

Dacă nu mergeţi niciunde de revelion, staţi în casă cu mâncare, băutură, muzică la calculator şi căldură gazoasă de centrală, vă recomand un roman potrivit începutului de an. Mark Haddon cu a sa Întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopţii. Bun pentru şahişti, amuzant pentru fixişti, numai potrivit pentru obsedaţii de lost, mai ales cei care caută logică în desfăşurarea cadrelor. Jucăuş, cu o inteligenţă a limbajului specifică romanelor lui Terry Pratchett, romanul merită. Lumea văzută de un băiat de 15 ani, suferind de autism, obsedat de matematici şi fizici, dar şi un mare detectiv. Cartea a apărut la editura Trei şi am văzut ca au scos-o acum la promoţie. Aşa că doar 10 lei.

Tot la capitolul chilipiruri, volumul lui Manasia, Amazon şi alte poeme, îl puteţi lua de pe siteul Tritonic cu doar 3 lei.

Şi ca să rămânem în zona detectivilor, am găsit o agenţie (detectiv-particular.ro) care are drept motto: “Mai bine un sfârşit cu suferinţă decât o suferinţă fără sfârşit.” Iar la capitolul “uite cine nu-i”, un citat de pe blogul lui Horia Ursu: “Mi se întîmplă destul de des să fiu confundat cu universitarul clujean Horia Ursu, autorul recent publicatului roman Asediul Vienei (Cartea Românească, 2007) şi al Anotimpurilor după Zenovie şi alte proze (Cartea Românească 1988, ediţia a II-a la Paralela 45 în 2001). Deşi nu m-ar deranja cîtuşi de puţin să fi scris eu cărţile în cauză şi am eu însumi la bază oarece studii filologice, nu sînt eu ăla. Eu sînt ălalalt. „Sefistul” (cum scria Paul Cernat în 22 nu demult).“

Cât despre ganglioni, dor de nici nu pot să beau. Asta e.

Apocalipsa poloneză a lui Konwicki

“Mica apocalipsă” apărută cu ani în urmă la Humanitas e o carte de subterană din timpul regimului comunist polonez. Crâncenă, uşor acidă, antitotalitară prin respiraţie, deseori plicticoasă în delirul şi patetismul ei. Scriitura lui Tadeusz Konwicki te surprinde şi nu ai cum să omiţi contextul în care a fost scrisă cartea. Pentru a nu ştiu câta oara mă întreb cum mai pot susţine scriitorii români că au dus un război de rezistenţă faţă de regim când, poate, singura carte care şi ideologic şi estetic merită citită pentru acest scop e “Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter” a lui Călinescu, o carte care niciodată nu a fost pusă pe tapet ca fiind reprezentativă pentru activitatea scriitorilor de dinainte de nouăzeci. Însă Konwicki nu are umorul spumos, ironia forte ale unui Hrabal, să spunem. Nici măcar jocul de-a nebunia profetică din romanul lui Matei Călinescu. Konwicki scrie serios, îşi ia rolul de scriitor dizident la propriu şi dă un roman care trebuie să fie dureros, patetic, filosofic, puţin obscen dar o obscenitate kitsch, moralist şi ironic, în rezumat ar trebui să fie un soi de roman total. Personajul principal, scriitor ratat care nu mai scrie şi s-a săturat de micile frecuşuri cu Securitatea, trebuie să se decidă de-a lungul unei zile (cam cât tot romanul) dacă să accepte propunerea colegilor de a-şi da foc în faţa Palatului Culturii ca semn al rezistenţei dar şi ca încununare testamentară a vieţii sale. De aici porneşte romanul şi cele 200 de pagini te introduc într-o atmosferă deprimantă, uneori kafkiană, o atmosferă uşor de recunoscut pentru cititorii jurnalelor lui Mircea Zaciu. Scriitorimea de partid, opozanţii sprijiniţi de regim pentru a mima un echilibru al forţelor, discuţiile interminabile despre viaţă, totalitarism, polonezi şi misionarism, ingredientele absolut necesare romanului de acest gen sunt bine construite. Dereanjează însă structura cărţii. Probabil că polonezii se mândesc cu ea la banchetele festive organizate în onoarea Rezistenţei. Însă privit distant, romanul e şubred. Fragmentele care susţin scheletul narativ sunt îngropate în patetismul unor replici de câteva pagini, filosofări fără sens etc. Îngreunat de o vagă tentă dramaturgică, deseori ai mai mult scene de teatru şi nu episoade narative, apocalipsa lui Konwicki îşi diluează efectul. Pe mine unul mă duce cu gândul la filosofii din barul clujean Ema, înglodaţi în datorii pe caiet şi şpriţuri nocturne care propăvăduiesc uciderea din faşă a postmodernităţii. Comparaţia e grosolană, dar şi scriitura lui Konwicki îţi lasă senzaţia unui text delirant, care ascunde în spate o miză mai mult socială decât estetică. O miză socială şi politică care pare să-l depăşească uneori. Subiectul, contextul în care a apărut cartea îi dă toate atributele unei scriituri dizidente. Însă estetic, romanul e grăbit, neglijent, îmbătat parcă în încercarea de a spune totul despre polonezii comunişti şi despre oroare regimului.

O beţie care îşi are totuşi scuzele ei…

Radu Petrescu şi Václav Havel

Au apărut două cărţi care merită cumpărate. “Scrisori către Olga” ale lui Havel (Art, 28,95 lei) şi “Pentru buna întrebuinţare a timpului”, continuarea celebrului jurnal al lui Radu Petrescu (Paralela 45, 29,00 lei). Continuarea jurnalului mi se pare un eveniment editorial (ediţia de faţă cuprinde anii 1971-1976) despre care voi vorbi mai târziu. Momentan mă delectez cu cafele nenumărate şi scrisorile către Olga, un soi de scriitură care are eleganţa, pragmatismul şi o obsesie temporală ce nu sunt departe de Radu Petrescu. Până când citesc toată ediţia de la Art (apropo, coperta cărţii e semnată de Andrei Gamarţ, unul dintre cei mai buni ilustratori de carte de la noi, iar seria Biblioteca ideală mi se pare extraordinară chiar şi luată ca obiect pentru bibliotecă), două citate din scrisorile scrise în puşcărie:

“Am văzut în ziar o poză a noului guvern din Nicaragua. Arată ca o mulţime de studenţi agitaţi la filozofie şi mi-au câştigat bunăvoinţa.”

“Decât să te grăbeşti să recuperezi datoriile, mai bine adună cărţile împrumutate. Lista e printre lucrurile mele. Unii prieteni au de la mine  cărţi destul de rare de foarte mult timp – poate au ajuns să creadă că asemenea împrumuturi se uită!”